Ciprian Radovan este unul dintre cei mai importanți artiști vizuali din România. Născut în 1939 la Sânmihaiu Român (jud. Timiș), a debutat, ca pictor, în 1962. Din 1966 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și membru al Asociației Internaționale a Artiștilor Plastici (AIAP).
A fost profesor universitar și conducător de doctorate, specializarea Electrochimie, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. A lucrat în cercetarea științifică, obținând titlul de doctor în electrochimie în anul 1976. A scris constat despre arta vizuală și a vernisat numeroase expoziții ale confraților săi. Arta i-a a fost expusă în peste 300 de expoziții, personale și de grup, naționale și internaționale, fiind recompensată cu numeroase premii. Cel mai recent, Premiul I pentru pictură al celei de-a XIV-a ediții a Bienalei de artă „Gheorghe Petrașcu”.
Robert Șerban: Sunt artiști care au o relație polemică, rece, cu lucrările lor vechi — unii se dezic de ele, pur și simplu —, așa sunt artiști atașați continuu de ceea au făcut de-a lungul vieții și care își iubesc lucrările. Dumneavoastră ce relație aveți cu propriile lucrări? Vă mai plac cele de acum 20–30–50 de ani?
Ciprian Radovan: Eu îmi iubesc lucrările chiar dacă le-am înstrăinat. O să vi se pară curios, lucrările de acum 20–30–50 de ani îmi plac mult, mai ales că se corelează cu date din existenţă şi cu acțiunile mele procesuale de asimilare-trăire-exprimare. Aş spune că mă tulbură foarte puternic, generându-mi retrăirea propriei existenţe, cu bucuriile şi dramele ei.
R.Ș.: Ce e mai important pentru un artist: să experimenteze permanent sau să își conserve un stil și o amprentă recognoscibilă?
C.R.: Este important să sondezi mereu limbajul, spus altfel, să experimentezi, dar în acelaşi timp să rămâi tu. Dacă eşti sincer şi lucrezi cu pasiune, nici nu poate fi altfel. Sunt câteva constanţe care se regăsesc în orice etapă.
R.Ș.: Ce surse de inspirație aveți? Ce și cine vă stimulează și v-a stimulat creativitatea?
C.R.: Sursele mele sunt istoria artei, amintirile din copilărie, arta noastră populară, marii artişti români şi, mai ales, natura, cu oferta ei inepuizabilă, dar, în mare măsură, şi visul sau, mai bine zis, visarea. Sentimentul că intri într-o lume unde eşti liber, cu amintirile şi impresiile tale, numai tu şi cu tine.
R.Ș.: Faptul că ați lucrat într-o zonă științifică, că ați fost chimist și universitar, a potențat arta dumneavoastră, sau, dimpotrivă, timpul pentru ea a fost diminuat?
C.R.: Aici este greu să dau un răspuns limpede. Arta contemporană, privită în ansamblu, îmi este cumva străină. Lumea se îndepărtează de profuzimi şi vehiculează efecte de suprafaţă, adesea spectaculoase sau efemere ori impresionante tehnologic.
Nu agreez niciun tip de geometrie explicită, de exemplu, deși în liceu eram pasionat de geometria plană și, mai ales, de geometria în spaţiu, unde mă regăseam ca un mic as. Iubesc însă o artă mai apropiată de organic, care se opune geometrizării explicite, geometria fiind, în esenţă, subsumată trăirilor.
Am avut şansa să văd câteva expoziţii şi spaţii expoziţionale pe care le pot defini ca esenţiale şi tipice pentru arta contemporană. Iată câteva exemple: Kunsthale din Hamburg — ediţia 1997, cu aripa veche —, clasici ai artei secolului XIX și XX, şi aripa nouă, cu artă contemporană de vârf; apoi, o expoziţie tipică pentru „Şcoala din Paris”, tot în ’97, la Centrul Pompidou, expoziţia Forţa Artei 02, în 2009 la Grand Palais, şi expoziţiile timișorene din seria Art Encounters 1 şi 2. M-au impresionat peste tot performanţele tehnologice, unele realizabile doar în cadru industrial sau cu utilaj special, de exemplu cu imprimante 3D. Pare oarecum straniu, deşi tipic pentru contemporaneitate, faptul că celebrul artist englez de origine indiană, Anish Kapoor, are sub conducerea sa practic o uzină de produs artă, cu 200 de muncitori.
La Forța Artei pictura era luată în derâdere. Astfel, ca exemplu, într-o instalaţie cu componente butaforice, un măgar umanizat rânjea stând într-un fotoliu şi admirând un tablou, „Apus de soare la Veneţia” (pictura, de fapt, murise, atunci, ca şi acum, nu ştiu pentru a câta oară). La celelalte expoziţii mari pe care le-am vizitat era şi pictură care impresiona adesea prin dimensiunele foarte mari, modă americană. În general, însă, începea să se manifeste efectul globalizării. De exemplu, expoziţiile de la Hala Timco, în special cea de la ediţia 2-a a Art Encounters, cu un spaţiu aerisit, nu se prezentau esenţial diferite faţă de de ceea ce văzusem la Forța Artei, ba mai mult, erau chiar mai bune, semn că globalizarea a progresat. Efecte similare ofereau şi expoziţiile din cadrul ultimilor şi celebrelor Bienale veneţiene (văzute de mine în imagini și în videoclipuri).
Revenind la ceea ce văzusem la Centrul Pompidou și la Kunsthalle Hamburg, balanţa înclina în favoarea celei din urmă. Atunci am realizat că forţa banului oferea spaţii ample, aerisite şi loc pentru lucrări de mari dimensiuni. De fapt, arta devenise marfă, aşa cum sublinia, nu demult, într-o carte, şi Erwin Kessler, referitor la arta contemporană de la noi, el fiind un promotor şi admirator al acesteia, dincolo de obrăzniciile şi interesele lui, să le zicem simpatice.
R.Ș.: Ce artiști contemporani vă plac? Cu ce fel de artă rezonați?
C.R.: Pentru mine, rămân modele artişti din jurul anului 1900, apoi cubismul, suprarealiștii, câțiva expresionişti antebelici şi postbelici din arta universală, dar şi contemporanii mei, începând cu regretatul Horia Bernea (generaţia mea) şi continuând cu câţiva artişti remarcabili ai prezentului, de exemplu timişoreni, dar nu numai (Robert Köteles trăieşte la Salonta, îl admir mult fără să visez în a-l imita). Evit să dau exemple locale ca să nu generez animozităţi. Desigur, nu putem ignora aşa-zisa Şcoală de la Cluj, remarcabilă prin vârfurile sale, unele ajunse extrem de celebre, secvenţial regăsite şi în bienalele timişorene.
Până la urmă, parafrazându-l pe regretatul Diodor Dure, pe mulţi îi apreciez, dar nu mă interesează. Rămân în propia mea lume, pe care o explorez cu pasiunea veşnicului începător.
R.Ș.: Care credeți că vor fi raporturile oamenilor cu obiectele de artă? Va fi în stare Inteligența Artificială să creeze tablouri, cărți, muzică, film în locul oamenilor, sau considerați că arta este exclusiv umană?
C.R.: Consider că arta, în sensul său, adevărat este specific umană. Ne credem adesea inventatori, în veşnic progres, dar nu îi întrecem niciodată pe creatorii primitivi de la Altamira, sau genul de artă instalaţionistă totală din incintele mormintelor egiptene, sau chiar spectacolul total din cadrul bisericilor creştine, inclusiv sonor şi olfactiv, ca exemple indiscutabile.
R.Ș.: Mai e posibilă, în secolul XXI, o relație de tip maestru-ucenic? Ați fost ucenicul cuiva?
C.R.: Da, este posibilă. De exemplu, dintre cei apropiaţi mie ca vârstă, Constantin Flondor, ca şi Horia Paştina, avea ucenicii lui fideli, Romul Nuţiu, Cristian Sida la fel, ca să nu mai vorbim de celebrii Baba şi Ciucurencu, dar şi contextul în care un artist este „ucenicul” unor maeştrii virtuali, cunoscuţi din istoria artei.
Pentru desen eu îi sunt îndatorat maestrului Julius Podlipny, pe care nu l-am imitat, însă mi-a oferit lecţii fundamentale, utile întreaga viaţă, dar la pictură nu am avut decât „maeştrii virtuali”, aleşi de mine din istoria artei sau din arta populară românească şi orientală.
R.Ș.: Cum credeți că va face față Timișoara provocării din 2021, când va fi Capitală Culturală Europeană?
C.R.: Mi-este greu să prevăd viitorul. Deocamdată se fac paşi, mai mici sau mai mari. Timişoara are program bun, dar cea de acum nu mă satisface, din păcate. Are multe zone urbanistice şi culturale neglijate sau abordate superficial, metronomul merge. Desigur, este posibil să greşesc, şi viitorul să amplifice promisiunile bune ale prezentului, deoarece potenţial există.
Propria lume