„Vai de cei ce zic răului bine, și binelui rău; care numesc lumina întuneric, și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce, și dulcele amar.” (Isaia 5:20)
Zilele pe care le trăim sub acest semn se află, și acest semn, mai mult decât orice, explică starea de confuzie în care lumea se găsește. În bună măsură, această confuzie este cauzată de ignoranță, dar, în același timp, forțe ale răului promovează necontenit acest dezastru.
Urmarea este cea mai dureroasă în relația dintre oameni. Confuzia de care pomeneam așază semnul egalului, sau așa ar dori, între păreri, opinii și chiar credințe. Relativismul cel mai degradant a fost declarat „toleranță”. Iar fermitatea morală și bunul-simț au fost declarate „fanatism”. Personal, nu cred că este departe vremea când a fi „normal” va fi socotit un delict. Putem întrezări acest lucru uitându-ne la modul în care sodomia este prezentata drept „virtute”. La modul în care sectele și cultele cele mai dubioase sau, direct, satanismul, sunt prezentate drept căi existențiale. În cazul românilor există însă o nădejde și un privilegiu special: ortodoxia. Despre acest aspect am să încerc să vorbesc în continuare.
Frecvent este întrebuințată, uneori laudativ, dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de „scandalizare”, expresia „românul este născut ortodox”. Mai cu seamă în vremea din urmă, vremea „globalismului” și ideologiei lui dizolvante, expresia este pomenită ca „dovadă” de fanatism, exclusivism și, direct, ca abominație.
Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.
„Românul este născut ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut „ceva” nu înseamnă nicidecum rămânerea în aceeași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceeași stare. Putem fi născuți chiar în purpură, și asta nu înseamnă și nu este o garanție că în aceeași condiție vom și muri. Putem fi născuți ortodocși și putem muri „sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi ortodox și a muri ortodox înseamnă luptă „până la sânge”, zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință, Dumnezeu le dă suficientă lumină, însă cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile în amănunt.
Este un fapt istoric că românii, până bine în veacul XX, au fost ortodocși în zdrobitoarea lor majoritate și au aparținut culturii ortodoxe aproape în totalitate.
„Uniația” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa-zisa Biserică Romano-Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus, „învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei ortodoxe și în exprimare ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub „uniație”, diferența de ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural, „uniația” a rămas parte a spațiului ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială, dar ilustrativă. Atunci când clerici „uniați” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a „uniației” în structurile Episcopiei Romei, ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba „poporului”. În aceste condiții, au căutat să „latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună-credință, dar rătăciți, își dădeau seama că „papismul” nu poate fi lăudat în „limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cântă, lângă vatra lor, țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol, dar ea subliniază, încă o dată, apartenența totală a românilor la spațiul cultural ortodox. Legat de cele spuse, un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel ce privește un fenomen românesc uluitor — unitatea.
Unitatea românească era de neam, lege și limbă.
Ortodoxia era „legea” tuturor românilor de la nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor slavi, greci, vlahi, de la sud de Dunăre. În fapt, cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau „romei”. Unitatea de limbă, însă, trebuie privită cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric „administrativ”, românii erau împărțiți în numeroase „țări” care, în fapt, erau grupări de sate, „cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste „țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc, din Țara Maramureșului până în Țara Almajului. Locuitorii acestor țări erau izolați și se deplasau pe o rază de cel mult zece sau douăzeci de kilometri. În aceste condiții, normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar, în locul acestor diferențe, suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular, dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează cu nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat, un român din Maramureș se va putea înțelege fără nicio dificultate cu un român din Almaj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație, un italian din Calabria nu va putea comunica ușor cu un italian din Toscana, sau un german din Styria nu îl va înțelege pe un german din Schleswig. Această unitate lingvistică a românilor are o explicație istorică, și aceasta este unitatea de „lege”, adică ortodoxia. Credința comună, trăirea și exprimarea acestei trăiri în aceeași limbă — căci limba slavonă era strict a liturghiei, restul cetaniilor și predicile fiind în limba română — au generat unitatea de limbă a românilor. Trăirea ortodoxă în aceași limbă a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românescă, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă, și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea, importanța colosală a acestui fapt nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr: „Limba nu este doar un subordonat al gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire cu anume tipare, asociații și modele de exprimare constante, și, prin urmare, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel, limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională”. Această concluzie are o importantă absolute colosală.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor, în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din „veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt ortodoxe, căci ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limbă românească. În această înțelegere, se poate spune ca acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui sa fie ortodox. Acestea sunt „adâncurile” istoriei românilor, „genunea care pe genune cheamă”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra „clipei” și pe care nu le putem evita, suntem condiționați de ele și suntem parte din ele, fie că vrem, fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate „la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună ortodoxă. Această credință a produs unitatea de „neam, lege și limbă” a românilor, și, în aceste împrejurări, pentru a rămâne consecvenți cu istoria, personalitatea și identitatea lor.
Românii nu au de ales căci, în fața lor, există doar două posibilități: ortodoxie sau moarte.
Alexandru Nemoianu
Istoric
SUA