Da, acum, la ceas centenar, eu cred că, din cei 100 de ani de la Marea Unire, lipsesc destul de mulți ani. De fapt, mai întâi nu cred, ci observ că România cea Mare de la 1 Decembrie 1918 a fost așa abia peste câțiva ani: la 3 august 1919, când Banatul Românesc s-a așezat în frontierele Țării, iar apoi, în 1924, când, în urma unui schimb de teritorii, Beba Veche, Pusta-Cherestur, Iamul și Jimbolia reveneau României. Iar când vine vorba despre minunata noastră Românie Dodoloață, mie nu îmi ies la socoteală mai mult de 22 de ani. Da, mă gândesc la criminalul Tratat Ribbentrop-Molotov și, apoi, la ceea ce a urmat la finele Celui de-al Doilea Război Mondial. Și la exodul ce a urmat după ce Moldova lui Ștefan a devenit sovietică, dar și la exodul românilor din Cadrilaterul retrocedat Bulgariei.
Cât privește ciuntirea simbolică a României lui Ferdinand Întregitorul și a Reginei Maria, e limpede pentru oricine că bolșevizarea României a însemnat, înainte de orice, siluirea sentimentului național. Mai mult decât atât, afirmarea deschisă a românismului era considerată o crimă după cum s-a dovedit și pentru Lucrețiu Pătrășcanu, cel care a avut nefericita idee de a spune că „înainte de a fi comunist, sunt român”. (Sigur, această încălcare a internaționalismului proletar nu a fost decât pretextul oferit lui Dej de a-l înlătura, dar asta e o altă poveste!)
Da, anii cei mai nefericiți ce ne lipsesc în duh din cronologia românească a Centenarului sunt cei ai distrugerii elitelor românești care au înfăptuit și clădit România Mare. Cei care au murit batjocoriți în închisorile comuniste au fost și fruntașii politici, dar și oameni de rând, mari patrioți a căror unică vină a fost aceea că și-au iubit Țara. Iar cei care au scăpat din infernul recluziunii au fost obligați să se exileze în anonimatul cel mai adânc. În ce Românie?
Nu vă grăbiți însă, în anticiparea cronologiei, să spuneți că epoca lui Ceaușescu a fost una în care duhul Unirii de la 1918 a reînviat. Național-comunismul lui Ceaușescu a însemnat cea mai perfidă manipulare. Propaganda de partid ne îndemna să iubim un descreierat ce se confunda și cu Partidul Comunist Român, și cu România. Chiar dacă, încetul cu încetul, istoria oficială a avut voie să vorbească despre 1 Decembrie 1918, referirile la familia regală, la Maniu sau la Sever Bocu — pentru a nu cita decât primele nume care îmi vin în memorie — erau de neînchipuit. Or, cum se știe, o jumătate de adevăr poate fi, cel mai adesea, o minciună. Ceea ce a și fost istoria noastră sub comunism.
Dar cea mai grosolană minciună prin omisiune cu privire la 1 Decembrie 1918 se referă la Biserica Greco-Catolică, la uniați. Probabil că lichidarea uniatismului în 1948 nu a fost îndeajuns pentru bolșevici. Nu a fost îndeajuns nici arestarea preoților, nici confiscarea bunurilor, nici persecuțiile de care această biserică unificatoare a fost supusă. Istoriografia din toți anii comunismului nu a permis ca românii să știe ce au făcut uniații atunci pentru reîntregirea Ardealului. Și nici acum, o anumită parte a ei, nu o face!
Acum înțelegeți de ce, mie, la Centenarul Românilor, nu îmi ies chiar 100 de ani?
La mulți ani, România!