Suzana Dan (n.13 august 1976, Zărnești) este artist vizual, manager cultural, președinte al Asociației Ephemair. Absolventă a Universității de Artă din București (1999), a inițiat și organizat până în prezent Noaptea Albă a Galeriilor (2007). A fost asistent curator al Muzeului Național de Artă Contemporană din București (2004-2014) și inițiator al colectivului de design Soap Art Kollectiv (2010).
Are în palmares 11 expoziții personale și participarea la mai bine de 40 de expoziții de grup, naționale și internaționale. Pentru activitatea sa, a obținut mai multe premii, dintre care: Premiul pentru promovarea culturii române în lume (pentru proiectul Noaptea Albă a Galeriilor, 2017), Premiul juriului U.A.P. pentru activitate (2016), Premiul “Alexandru Țipoia” al U.A.P. (2004), Premiul Ministerului Culturii pentru proiectul Carantina Urbană (2003), Premiul U.A.P. (2001).
Muzeul Național de Artă al României i-a acordat Bursa “Michaela Eleutheriade” (2000-2002).
Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?
Suzana Dan: Artei nu ar trebui să i se caute rostul. Arta nu trebuie să își justifice prezența. Arta este cultură, societate, identitatea și memoria omenirii.
Despre lucrările mele/arta mea nu pot să emit niciun fel de judecată de valoare. Este foarte posibil ca ele să rămână doar ca niște amintiri pe pereții de acasă pentru copilul meu. Sau nu. Dar asta nu o știu și, sincer, nici nu mă prea interesează.
R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?
S.D.: Un artist ar trebui să fie, în primul rând, sincer cu el însuși. Asta îl va ajuta cel mai mult în a-și alege drumul și a rămâne pe el până la sfârșit, sau în a-și alege alte și alte căi în viață. Eu nu m-am mințit niciodată. Sper…
R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?
S.D.: Fii fericit cu ceea ce faci. Asta i-aș spune. Indiferent ce vei face, esențial este să fii fericit cu ceea ce faci. O meserie/profesie făcută cu ură te va face nefericit, iar acesta înseamnă sfârșitul tău ca om.
R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți – dacă e cazul – realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?
S.D.: În lucrările mele ziceam că am inventat „raiul lui Suzi”, un loc în care îmi adunam toate poveștile, amintirile, frânturile din realitate, pe care le dislocam din mediul lor și le duceam într-un peisaj mirific, cu nori roz, unde totul era OK (de fapt, nu era neapărat OK, dar măcar pentru că le ironizam, „omoram” balaurii și monștrii din viața mea). În lumea în care trăiesc îmi place să privesc planul secund al acțiunii, acel plan în care riscul „aranjării în scenă” nu mai există și unde, de fapt, se află povestea nealterată de indicațiile regizorale ale cuiva. Mă suprinde întrebarea dumneavoastră, „La ce visați?”, fiindcă realizez că nu prea mai visez la nimic și nu am nici un vis care aș dori să mi se împlinească.
R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?
S.D.: Mă privesc în oglindă de două ori pe zi. Dimineața și seara. Văd un om. Cred că încă îmi place de el.
(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)