Fără să știu, la Notre-Dame,
citind în voce cu un șpaclu
cu ghips pe lamă, la Cenaclu,
prin pajura de cui din geam,
că nu-mpărat și nici tâmplar,
ci un zugrav între interne,
cu inima-n bătăi cu perne
bătută măr mușcat le par,
în Iosefin, vieții ce π n-a
nenemurit ca pe hârtia
lui Anton Schratt trigeometria:
Franz Joseph, Sissi, Katharina,
și nici pereților, de-astup,
ca,-n Viena, din triunghi, actrița
cu-Amor jucându-se de-a crița,
cât el nu-i beat suflet și trup,
o urmă, două,-n ei — căci pot! —,
de ghimpe de portret pe frunte,
zicându-mi că, pe unde sunt e,
e și-am — și-apoi ieșeam ca Schott,
târziu, din Casa Generală,
Palatul de Economii,
în frunte c-un etaj de mii
arginți mai sus, de cheltuială,
mahmur de fumurile Casei
Studenților să-mi dau în Küttl
un Pilsner clar, atâta cât îl
recunoșteau cei vechi ai rasei
timișorene de Elite:
să las Coroana pentru Gară
(Omul Sălbatic, pe afară,
cu Leul iar să fie chit,
sub Steaua de-Aur) și să-l cruț
pe Stenzel de Vaporul Alb?! —
mă îndoiam precum un galb
și-o pană grea-n Pasărea Struț.
Intrând, spre Délvidéki,-o lustră
se înclina în timp ce Vaya
con Dios stânga, în Sinaia,
făcea, prin ușa mea lacustră,
spre partea Sissi,-a Sfintei Sofii,
de Victor Vlad, din Franz întreg —
șiretul drept, atunci, să-mi leg
am stat și să-mi usuc pantofii,
ca pe la Kathrin (Karstner Straße),
să-l las pe Rudolf cu a lui
Maria Vetsera — întâi,
micuța Sofia să-l lase!
Și n-am mai vrut Palatul Bega
sau al lui Piszica sub cer,
ci α Podului de Fier
și Casa Ancora, Ω.
Prea tânăr, mă simțeam ca-n zeghe
în pijama, pe-atunci, și m-am
oprit la Splendid pentru „cam.“
cu o fereastră către veghe
și spre Royal, Palatul Weisz,
tutunul fiindu-mi la un pas,
când Turnul îl aveam în glas
de Apă limpede — un prais:
un măr uitându-se-n Colegiu,
cu sâmburii sărind din miez,
la Hochstraßer un titirez
ce naște, galben, în cortegiu,
cu coaja roșie — Cazarma
de Pompieri fiindu-i tatăl —,
încât Palatul Ede, „iată-l!“,
striga de foc să dea alarma.
Era departe Șari-Neni,
nu soarele, nem casa Hain,
deci aspirina — încă nein! —,
de lângă Miksa Brück, al genii
de nouă zi pe strada Preyer, —
îmi aminteam doar „Johann Hart“
din seara-n care am fost de cart
poemelor făcute caier
să toarcă-n Casa Meczer doamna
o rimă caldă pentru Rudi,
ca seara care face — nu di-
mineața! —, peste noapte, toamna.