Calul troian al Europei pare să se fi născut săptămâna trecută la Milano! Așa a fost catalogată de către presă și analiști întâlnirea premierului Viktor Orbán cu Matteo Salvini, vicepremier și ministru de interne al Italiei! Dincolo de declarațiile diplomatice, dar și de agenda, fără îndoială, bogată, dată fiind îndelungata tradiție de cooperare, cea mai fierbinte temă a fost cea a stopării migrației ilegale și, corelativ, a pregătirii proximelor alegeri europene, programate pentru luna mai 2019. Ambii lideri speră că acumularea de tensiuni și restanțe din politica europeană a ultimelor decenii va facilita obținerea de către partidele populiste, de dreapta, a unui scor electoral consistent, în baza căruia să poată crea o alianță parlamentară. „Mișcarea” — cum ar trebui să se numească aceasta — este pregătită de Steve Bannon, fost sfătuitor electoral al lui Donald Trump. Scopul „Mișcării”, dar și al întregii activități pre-electorale ar fi acela de a reforma Uniunea Europeană din interior, în sensul generării unei mai mari securități naționale, a unei protecții coordonate a frontierelor externe ale „fortăreței” Europa, dar și a diviziunii verticale a puterilor între Uniune și statele naționale, respectiv regiuni.
Concluzia întâlnirii ar putea fi extrasă chiar din discursul premierului Orbán: „Ungaria a demonstrat că putem opri migranții la frontierele terestre. Salvini a demonstrat că migranții pot fi opriți pe mare. Îi mulțumim că protejează frontierele Europei”.
În același context, Salvini l-a atacat din nou pe președintele Macron, acuzându-l că susține migrația ilegală și că îi trimite înapoi în Italia pe cei ce încearcă să treacă prin punctul de frontieră de la Ventimiglia; Emmanuel Macron s-a declarat adversar înverșunat al lui Viktor Orbán și Matteo Salvini; premierul Italiei, Giuseppe Conte, a avut o întâlnire cu omologul său ceh, Andrej Babiș, în cadrul căreia au reiterat poziția comună în materia răspunsului total inadecvat pe care Uniunea Europeană îl dă acestei crize; procurorul din Agrigento, Sicilia, a început investigațiile împotriva lui Salvini, care a condiționat aprobarea debarcării a peste 100 de refugiați din Africa de primirea de la Bruxelles a unui aviz favorabil cu privire la relocarea acestora în alte țări din Europa; în cele din urmă, neprimind răspuns, aceștia au fost debarcați sub egida Națiunilor Unite și, se pare, vor fi preluați de Albania, Irlanda și de Biserica Catolică Italiană. În continuare se fac sau se desfac guverne în Europa în jurul temei refugiaților, cazul Germaniei fiind cel mai elocvent, în special prin prisma proximelor alegeri din Bavaria.
În esență, Italia și Ungaria au viziuni destul de diferite în ceea ce privește soluționarea crizei migranților. Dacă Italia este, deja, împânzită de aceștia și ar dori măcar relocarea majorității nou-veniților în alte țări europene, Ungaria este, alături de Austria, Cehia și Polonia, în tabăra ce refuză categoric orice modalitate de a accepta grupuri de migranți. Cu toate acestea, parafarea alianței politice, bucuria afișată de ambii politicieni, exuberanța declarațiilor au atras atenția asupra gravității situației și a riscului ca „Mișcarea” chiar să intervină în reformarea Uniunii Europene începând de anul viitor. „Matteo Salvini este eroul meu și companionul meu de drum!”, a subliniat Viktor Orbán, în timp ce Salvini își exprima speranța că cei doi lideri vor mai avea numeroase discuții similare. „Italia nu va mai fi tabăra de refugiați a Europei!”
Chiar dacă „Mișcarea” nu va reuși să devină în 2019 principala coaliție din Parlamentul European, simplul fapt al pătrunderii „retoricii anti-globalizare și anti-elită, conduse de Emmanuel Macron și Angela Merkel, sub coordonarea lui George Soros”, în legislativul Uniunii obligă la o reconsiderare a cheii în care „citim” mersul evenimentelor, declarațiile, precum și repoziționările la care deja asistăm! „Va fi o schimbare istorică la nivel continental!”, avertiza Matteo Salvini.
Cum e, totuși, cu putință ca noii veniți — un milion, două — să răscolească în asemenea măsură o pax europeana construită cu atâtea eforturi după război? Unde ar trebui să privim spre a înțelege radicalismul taberelor și al declarațiilor? Mai există soluții posibile? „Ne aflăm într-o mare luptă pentru sufletul a ceea ce eu cred că ar trebui să fie civilizația occidentală!”, menționa recent Mischaël Modrikamen, lider al Partidului Popular Belgian.
Civilizația occidentală
Considerăm că, dincolo de faptele prezentate zilnic de agențiile de știri, ar trebui să stăruim asupra a trei elemente care subîntind o posibilă analiză contemporană a „civilizației occidentale”. Le vom lua pe rând!
Problema creștinismului. Nu vom încerca aici o interpretare creștină a crizei, cu toate că literatura abundă, iar tentațiile sunt pe măsură! Vom aminti doar că Paul Valery (poet și eseist) sintetiza „civilizația europeană” în trei termeni: filosofia Greciei antice, dreptul roman și creștinismul; dar nici proiectul de Constituție Europeană (respins în 2004 și reluat, tacit, în Tratatul de la Lisabona (2007) nu s-au bucurat de privilegiul de a ridica, pentru prima dată la nivel legislativ, acest „portret”! Dimpotrivă, Europa unei anumite culturi a fost acaparată de proceduri și birocrați gata să le servească. Visul european a intrat în disputa între visătorii care proiectau în continuare o Europă mare și pacificată și, respectiv, o clasă de funcționari care a selectat un proiect posibil al Uniunii în care au descoperit o serie de beneficii pentru ei înșiși, declarându-l drept Proiectul „corect politic”. Distanța a crescut treptat între cele două poziții, primii străduindu-se în continuare să inoveze, ceilalți, să permanetizeze. Fiecare a rămas cu ambiția propriei alegeri, în timp ce „sufletul civilizației europene” a fost uitat prin sertarele istoriei. Proiectul a eșuat pentru că a fost distorsionat și, ulterior, întrerupt, atunci când, din nevoia de a securiza schimbarea din 1989–1990, Comunitatea Europeană a devenit Uniune politică! Au apărut contestatarii, unii vrând să reformeze, alții să deconstruiască totul. De obicei, moderații ambelor tabere mai pot negocia. În acest caz, visătorii cu reformiștii. Sigur că au țeluri diferite, dar cel puțin câteva repere de parcurs ar putea coincide. Pentru un politician e recomandabil să se declare reformist. Dar așa spun și Orbán Viktor și Emmanuel Macron! Care dintre ei își mai amintește, oare, de unde s-a pornit? Cât creștinism, cât populism, câtă ambiție politică?
Logica Marilor Puteri. Legal vorbind, toate cele 28 de state ale Uniunii Europene sunt egale între ele, atât în procesul de luare a deciziilor, cât și în împărțirea (proporțională a) obligațiilor. Teoretic, expresia „mari puteri” este depășită de realitate, și acum asistăm la cooperarea unor state egal îndreptățite. Practic, mentalitatea care poate fi descifrată, dincolo de numeroase decizii și, mai ales, dincolo de retorica argumentării, trădează remanențele unei istorii ce nu se lasă aruncată în arhive! Faptul că unii au dreptate, soluții, infrastructură, etalonul binelui, iar ceilalți trebuie să le adopte tacit, chiar dacă nu se spune, transpare dintr-o serie de inadecvări între declarații și politici. Exemplul cel mai elocvent este modul de raportare la „celălalt”, la „diferit”. Diferiți fiind atât est-europenii, cât și migranții.
Pentru statele vest-europene, cu identitatea definită în urmă cu mai multe secole, prin urmare, bine consolidată și greu de amenințat astăzi, „Celălalt” este tolerabil, acceptabil, eventual utilizabil. Poate fi integrat, poate fi luat în calcule sau, la nevoie, ignorat. Chiar expulzat. Adică existența lui poate fi instrumentalizată. În Europa Centrală și de Est, identitățile, ca și statele naționale, s-au coagulat târziu, poate nici acum suficient de rezistent. Ca urmare, „Celălalt” este simbol al dominatorului, agresorului, al celui ce i-a atacat, umilit, care le-a negat identitatea la ei acasă. Ca urmare, chiar același migrant are „chipuri” diferite în cele două „tabere” ale Europei — așa cum le-a numit Viktor Orbán: 
„Există, la ora aceasta, două tabere în Europa, și una este condusă de Președintele francez Emmanuel Macron. El este conducătorul forțelor politice care sprijină imigrația. Pe de altă parte, noi vrem să stopăm imigrația ilegală!”. Franța, am spune, l-a întâlnit pe „Celălalt”, pe musulman, pe omul de culoare, acum câteva secole, în colonii. Europa Centrală a fost, între timp, traversată de „Celălalt” — imperii străine, ideologii, regimuri politice. Acum dorește să-și audă și să se ocupe de vocea proprie. Aderarea la Uniunea Europeană ar fi trebuit să o ajute!
Din partea cealaltă, e ușor să ne retragem într-o poziție legalist-jurisdicțională spre a acuza și a împărți, la nivel retoric, dreptatea și sancțiunile! La nivel politic, însă, Uniunea Europeană fiind/dorindu-se o uniune politică, la acest nivel, realitățile, cadrele social-simbolice sunt radical diferite. Aderarea nu a determinat (încă?) o convergență semantică între vest și est. Și atunci, mentalitatea Marilor Puteri răzbate și, prin răscolirea disparităților, divide! Unii se referă la migrantul de aici și de acum, ceilalți poartă amintirea celor ce i-au răscolit istoria!
Nu în ultimul rând, mult invocata diferență între nordul și sudul continentului. Trecând peste faptul că atât dreptul roman, cât și creștinismul catolic și-au avut drept creuzet de coagulare tocmai Italia de azi, aceasta intră pe lista „sudului”, adică a mai puțin merituoșilor, a corigenților la unele „teste”. Această separație se suprapune (total nefericit) peste cea între elite și mase, transformând o simplă plasare geografică (nord/sud) într-una a valorilor postulate. Vorbind despre importanța alegerilor europene de anul viitor, Steve Bannon deja a introdus în discursul public o dimensiune extrem de riscantă! Într-un interviu pentru Daily Beast avertiza că aceste alegeri vor reprezenta cea dintâi confruntare majoră între populism și „partidul de la Davos”. Dacă el „citește” sau reduce civilizația europeană la confruntarea între elite și popor, poporul fiind, numeric, majoritar, înseamnă că ne putem (oare?) consola cu finalul visului european, cu apogeul proiectelor unificatoare, cu sfârșitul liberalismului și al șanselor individului merituos de a conta în concertul valorilor. Populismul nu poate propune decât gloata, omogenizarea mediocră, limitarea în cadrele generate de grup. Diversitatea nu mai e un mediu propice perfecționării, ci o amenințare; celălalt devine o limitare, dacă nu o agresiune spirituală și, astfel, se favorizează revenirea (pretențiilor) de politicieni providențiali, a religiilor politice și paternalismului. Filosofia Greciei antice, care fundamenta valoarea rațiunii și a logicii argumentului, este îngropată sub masa populismului nivelator. Ieșim, prin aceasta, din dinamica medierii între visătorii europeni și reformiști spre a asista la dialogul surd între birocrații care se radicalizează spre a-și proteja „fortăreața” și se erijează în elite și, respectiv, poporul care dărâmă Bastilia din nou, cu pretenții reformatoare!
Calul troian și pasta fără drojdie
„Lumea noastră s-a golit, puțin câte puțin, de spiritul său și se aseamănă, în cele din urmă, cu un univers de cuvinte, o pastă fără drojdie… Tragedia democrațiilor moderne este aceea că ele nu au reușit încă să realizeze democrația.”(Jacques Maritain). Liberală, iliberală, creștină sau cum le place să o numească, democrația este încă în proiect, după cum și Uniunea Europeană! Numai migranții sunt aici, concreți, numeroși, unii speriați, majoritatea frustrați, deranjând, cerând, invadând. „Să nu fie distribuiți în Europa! Ajutorul trebuie dat acolo unde este problema, nu trebuie adusă problema, aici!”, spunea Viktor Orbán în conferința de presă.
În toată această „pastă fără drojdie” s-a construit o alianță politică ce se vrea agent reformator, de deconstrucție însoțită de reformulare din temelii, chiar dacă nu mai vedem nici temeliile, nici ținta și, deseori, nici drumul de urmat. Oare „calul troian” vede bine?
