Am pledat mereu, ignorând osteneala psihică, fizică şi materială, pe la diferiţi decidenţi, cu decente argumente, pentru reînhumarea osemintelor rămase din trupurile partizanilor, răpuse de gloanţele securiştilor şi miliţienilor anului 1949, care au fost deshumate în toamna, primăvara şi vara anilor: 2015 (5), 2016 (2) şi 2017(3), în locuri din judeţul Alba, pe Muntele Mare – la Bistra (Groşi), Mesentea şi Cricău (Bogoloaia).
Nu sunt singura rudă a unuia dintre foştii partizani, dar în afară de sora unuia dintre ei, Maria Decean, acum în vârstă de 89 ani, cu care sunt văr primar, şi nepoata de frate, Bogdan Liana, a partizanului Popa Ştefan, celelalte rude identificate ale acestora cu care am stat de vorbă, pentru a mă sprijini în orice fel în demersurile mele, au reacţionat de o manieră care m-a uimit şi m-a întristat.
Am rămas uimit de circumspecţia cu care au fost/sunt privite încercările mele de a stărui în sensibilizarea oficialităţilor cărora le incumbă obligativitatea reînhumării oficiale a osemintelor unor eroi martiri, circumspecţie care venea, vai!, nu numai de la unii aşa-zişi oficiali, ci şi chiar de la rude ale acestora, unele dintre ele refuzând parcă înfricoşate sau indiferente orice discuţie, iar altele – rude mai apropiate decât mine cu partizanul Petru Decean, cu care am fost văr primar, – au avut reacţii de-a dreptul sugrumate de egoism, invidie sau chiar crasă prostie.
Uimirea mea a căpătat proporţii neaşteptate când mi-am dat seama din discuţiile nevinovate purtate cu unele dintre rudele partizanilor că aceste persoane au parcă inoculată frica în codul lor genetic, transmisă de la generaţia pe care o moştenesc; este acea frică pe care numai Securitatea de sorginte stalinistă putea şi ştia diabolic s-o inoculeze în mintea şi în sufletele oamenilor nevinovaţi.
Tristeţea a venit ca o furtună neaşteptată la aflarea acestor ciudate comportamente greu de înţeles, stihie a naturii care nu trece ca în anotimpul călduros tot aşa de repede cum vine, ci se aşterne perpetuu îmbâcsită în capul lovit de grijile care numai în visele tenebroase pot să apară. Trecerea a două, trei generaţii de la Marea Conflagraţie Mondială a Secolului XX s-a dovedit a fi prea puţin în istoria noastră, pentru a şterge din psihicul oamenilor urmele lăsate de represiunea criminală a dictaturii comuniste asupra libertăţii lor de a gândi şi făptui pentru binele celorlalţi.
Iată însă că aproape de împlinirea a trei ani de la deshumarea osemintelor a cinci dintre aceşti eroi martiri, respectiv doi ani şi un an de la deshumarea osemintelor celorlalţi camarazi ai lor, mulţumită şi interesului stăruitor manifestat de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Comunismului din România (AFDPR), – prin autoritatea morală a preşedintelui acestei Asociaţii, dl Octav Bjoza, reînhumarea oficială a osemintelor tuturor celor 10 partizani a avut loc, sub auspiciile demne de toată lauda ale Primăriei Municipiului Alba Iulia, pe Platoul Romanilor, la 23 august 2018, aceasta fiind una din zilele Congresului al XXV-lea al AFDPR, ţinut în a doua Capitală a acestei ţări, Alba Iulia, în programul căruia s-a inclus şi această reînhumare oficială, cu onoruri militare,- dată fiind apartenenţa partizanilor la Grupul de Rezistenţă Armată Anticomunistă, condus de maiorul Nicolae Dabija.
Anul 2018 are in Istoria României o semnificaţie Astrală, împlinindu-se la 1 Decembrie 100 Ani de la Marea Unire a tuturor teritoriilor locuite cu majoritate de români, ceea ce le conferă şi Congresului AFDPR, respectiv şi primei reînhumări oficiale a osemintelor unor partizani din acest an o semnificaţie aparte.
Reînhumarea, firesc, a fost precedată de o slujbă religioasă, celebrată de un sobor de preoţi ortodocşi, doi preoţi greco-catolici şi un preot romano-catolic; cu părere de rău nu pot ocoli ceea ce au putut să constate şi cei circa trei sute de oameni care au fost prezenţi la oficierea reînhumării osemintelor partizanilor, în amiaza zilei, suportând, mulţi dintre ei cu greu, căldura caniculară, aproape sufocantă.
Pe Monumentul Funerar construit ca urmare a punerii în operă a unei Hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia, din fondurile acestei autorităţi locale, apare scrisă în dreptul numelui fiecărui erou martir religia fiecăruia, astfel: Cigmăian Ioan şi Popa Ştefan au fost de Religie Ortodoxă, Maier Ida Elena şi Maier Iosif au aparţinut Religiei Romano-Catolice, iar Decean Petru, Gligor Traian, Mârza Traian, Mitrofan Lucian, Moldovan Nicolae şi Pascu Cornel au ţinut de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.
S-au făcut demersuri ca slujba religioasă să fie oficiată de preoţi ai celor trei culte, reprezentanţii cărora în preziua reînhumării s-au întâlnit şi s-au pus de acord cu privire la modul în care va decurge slujba; preoţii catolici au fost nevoiţi să accepte să ţină separat slujba de cei ortodocşi, care au stăruit să oficieze primii şi separat, având o masă separată cu cele trebuincioase slujbei (parastas, lumânări, sticlă cu vin)!
Preoţii ortodocşi aveau în posesie cele două mese şi cele necesare de pus pe ele în timpul slujbei religioase, dar în ziua şi la ora începerii oficierii slujbei (23.08.2018, ora 12:30) aduseseră în faţa Mormântului Comun al Partizanilor, în care erau depuse cele 10 sicrie cu osemintele lor, cele 10 capace din granit negru ale mormântului fiind luate de pe soclu pe timpul slijbei, aşadar aduseseră în acel loc doar masa lor, pe care au înconjurat-o în semicerc, cu toţii fiind 12 împreună, în frunte cu preotul Teofil Slevaş Grigore – Protopop Ortodox de Alba Iulia.
S-a pus problema ca la deschiderea lucrărilor Congresului al XXV-lea al AFDPR, cât şi la slujba religioasă de reînhumare a osemintelor partizanilor să fie prezenţi şi să ţină cuvântări prelaţi ortodocşi şi catolici de acelaşi rang bisericesc, dar la deschiderea acestor lucrări au fost prezenţi doar prelaţii ortodocşi ÎPS Irineu Pop – Arhiepiscop de Alba Iulia şi Varlaam Ploieşteanul – Episcop Vicar Patriarhal, aceştia participând şi la slujba religioasă de reînhumare, slujbă la care din partea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice au participat Vasile Radu Roşu – Protopop de Alba Iulia şi Adrian Vestemean, preot paroh al Parohiei Greco-Catolice Mihalţ, Alba, iar Biserica Romano-Catolică l-a avut ca reprezentant la acest serviciu religios pe părintele Istvan Horvath – Protopop de Alba Iulia.
Cred că aici se cuvine să spun că în dimineaţa zilei de 23 august 2018 au vorbit la deschiderea lucrărilor Congresului AFDPR, găzduit la sediul său de Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, următorii: Octav Bjoza – preşedintele AFDPR, subsecretar de stat în Secretariatul De Stat Pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat În România În Perioada 1945-1989, cei doi înalţi prelaţi ortodocşi numiţi mai sus, reprezentanta Preşedinţiei României, Radu Preda – Preşedintele executiv al IICCMER (Institutul Pentru Investigarea Crimelor Comunismului Şi Memoria Exilului Românesc), reprezentanta CNSAS (Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii), Marius Oprea – istoric (a citit şi un mesaj adresat Congresului de Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului României), Lucia Hossu Longin – realizatoare de filme documentare pentru Televiziunea Română şi Emil Constantinescu – fost Preşedinte al României – domnia sa fiind singurul dintre vorbitori care a pomenit în cuvântul său, în trecere, expeditiv, de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Această Biserică este tot atât de Naţională cum este şi Biserica Ortodoxă Română, ele fiind Biserici Surori născute din Istoria Neamului Românesc, dar continuă să fie voit ignorată şi după trecerea a 29 ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989, dacă nu uitată la nivel oficial, iată, şi la deschiderea lucrărilor unui astfel de Congres, deşi este incontestabilă contribuţia Ei Crucială la Înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, sub egida căreia se desfăşoară lucrările Congresului;
nu se poate uita, fiind un fapt istoric de mândrie naţională a tuturor românilor, că Iuliu Hossu – Episcop Greco-Catolic, devenit mai apoi Cardinal, a citit Declaraţia Unirii, din încredinţarea Marelui Sfat Naţional, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918; Miron Cristea – Episcopul Ortodox de Caransebeş, care a asistat la citirea Declaraţiei Unirii, a fost îmbrăţişat după citirea Ei de Episcopul Iuliu Hossu, ,,gest care exprimă semnificaţia deosebită a unirii românilor în acelaşi stat pentru episcopul unit şi modul în care acesta înţelegea evoluţia relaţiilor viitoare între cele două Biserici tradiţionale româneşti.” (Bogdan Dumitriu, în lucrarea Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2012, p.19).
Mai amintesc aici, subiectul fiind mult mai amplu, doar de martirajul la care au fost supuşi cei doisprezece episcopi greco-catolici şi sutele de alţi preoţi greco-catolici sub regimul comunist de tip sovietic instaurat în România, după scoaterea în afara legii a Biserici Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, confiscându-i-se acestei Biserici, atunci în fatidicul an 1948, toate bunurile imobile şi mobile, repunerea deplină a Ei în drepturile legitime ce i se cuvin nefiind nici azi realizată oficial de statul român, surd la criticile justificate care i se aduc sub acest aspect din interiorul şi din exteriorul ţării.
Revenind la desfăşurarea serviciului religios, am observat cât de nedumeriţi erau preoţii catolici, de care apropiindu-mă mi-au spus că fraţii lor ortodocşi încep slujba, o termină şi pleacă, nerespectând înţelegerea ce au avut-o cu o zi înainte, impusă de ortodocşi, de altfel, de a rămâne pe loc şi în timpul slujbei religioase greco-catolice şi romano-catolice care îi urma celei ortodoxe, aşa explicându-se lipsa celei de a doua mese din faţa mormântului, după cum îmi spunea şi mă alerta telefonic, în prealabil acestei discuţii cu preoţii catolici, şi domnişoara dr. Rodica Stânea, verişoara mea acolo prezentă,- curator al Parohiei Greco-Catolice Mihalţ, ceea ce a şi declanşat întâmplarea de mai mai jos.
L-am contactat imediat pe dl Octav Bjoza şi l-am rugat să împiedice ce ar urma să se întâmple, că ne facem de râs în faţa atâtor oameni şi a ţării, ceea ce l-a enervat atât de tare pe acesta, încât a răbufnit cât l-au ţinut puterile spunând ,,îmi întorc hainele pe dos şi ţin eu slujba!”, certându-i pe preoţii ordodocşi că ,,dacă nu vă ţineţi de înţelegere, mă lipsesc de serviciile voastre!”; sper că am reprodus exact ce a spus acest domn, el însuşi fost deţinut politic, deosebit de curajos şi devotat ideii de conciliere şi de dreptate, domnia sa deţinând şi funcţia oficială de subsecretar de stat.
Intervenţia categorică, sunând ca un ultimatum, a domnului Octav Bjoza i-a determinat în momentele imediat următoare pe fraţii ortodocşi să aducă şi cealaltă masă destinată slujbei preoţilor catolici şi să o pună lângă masa preoţilor ortodocşi din faţa mormântului, mesele acestea două, necuvântătoare cum sunt, neavând nicio reacţie potrivnică atunci când au fost apropiate la maximum una de alta.
Cu toate acestea preoţii ortodocşi întârziau să înceapă slujba, minutele treceau spre o jumătate de oră de aşteptare, căldura caniculară era tot mai greu de suportat, iar oamenii vociferau şi întrebau tot mai nerăbdători şi nervoşi ce se întâmplă; se întâmpla că erau aşteptaţi să apară pentru a participa la slujba religioasă Înalt Prea Sfinţia Sa Irineu Pop – Arhiepiscopul Ortodox de Alba Iulia, şi Sfinţia Sa Varlaam Ploieşteanul – Episcopul Vicar Patriarhal.
Au apărut, în sfârşit, Înalţii Prelaţi Ortodocşi, urmaţi îndeaproape de preşedintele Emil Costantinescu, ÎPS Arhiepiscopul Irineu Pop remarcându-se prin statura sa maiestuoasă, sobră şi impunătoare, îmbrăcat în haine preoţeşti arhiepiscopale de sărbătoare, iar slujba religioasă a început de îndată; în timpul slujbei Înaltul Prelat Ortodox a mijlocit intrevenţiile preoţilor de o parte şi de alta cu prestanţă, delicateţe, blând, dar autoritar (în sensul că au fost urmate îndrumările sale), preoţii catolici şi cei ortodocşi lucrând împreună să se audă că slujba se armonizează, astfel încât s-a simţit prea puţin sau aproape deloc că ar avea loc celebrări religioase distincte, una ortodoxă şi alta catolică, impresia generală lăsată fiind una remarcabilă. Este ceea ce ne dorim cu toţii, un semn de la Dumnezeu că Înalţii Prelaţi ai Bisericilor Creştine pot să refacă unitatea universală a Creştinismului, cu respectarea autonomiei bisericilor, pe calea acordurilor şi a dialogului teologic, aşa cum este definit ecumenismul.
Înmănunchind cu alte considerente raţionale şi acest episod fericit al desfăşurării efective a serviciului religios, m-am oprit din pornirea ce o aveam de a relata motivele pentru care au lipsit omologii în funcţiile prelaţilor ortodocşi din rândul clerului greco-catolic şi catolic, atât la deschiderea lucrărilor Congresului AFDPR, cât şi la slujba religioasă şi la festivitatea oficială cu onoruri militare cu care a fost onorată reînhumarea osemintelor celor zece eroi martiri; de asemenea nu arăt nici motivele pentru care la reînhumare nu a luat nimeni cuvântul, după cum era vorba şi s-a stabilit că înainte de slujba religioasă vor ţine scurte discursuri 10 persoane, între care şi d-na dr. Liana Bogdan şi subsemnatul din partea familiilor partizanilor; nu foloseşte nimănui să punem mereu degetul pe rănile trecute şi să le redeschidem, Anul Centenarului Marii Uniri a tuturor românilor de la 1918 arătându-ni-se drept pavăză.
Nu a putut participa la reînhumare verişoara Maria Decean, sora partizanului Petru Decean, din cauza înrăutăţirii stării sănătăţii ei, fiind internată în spital; are vârsta de 89 ani şi şi-a dorit să mai trăiască să vadă reînhumarea creştinească a osemintelor fratelui ei şi ale camarazilor lui, la a căror deshumare a putut fi prezentă în urmă cu trei ani, dar nu a fost să fie, trebuind să se mulţumească doar cu privirea fotografiilor şi filmuleţelor din timpul slujbei religioase de la reînhumare, pe care i le voi prezenta.
Reproduc mai jos textul propus pentru a fi scris pe Monumentul Funerar al partizanilor şi pe care Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia l-a aprobat oficial prin hotărâre în plenul său, el stând de strajă săpat în granitul negru pus deasupra osemintelor rămase din trupurile celor zece luptători anticomunişti:
PĂSTRAREA PERMANENTĂ ÎN CONŞTIINŢA PUBLICĂ A MEMORIEI EROILOR MARTIRI AI NEAMULUI ESTE O ÎNDATORIRE SACRĂ A INSTITUŢIILOR STATULUI DEMOCRATIC, INDISPENSABILĂ IDENTITĂŢII NAŢIONALE A UNUI POPOR.
ÎNTRE EROII MARTIRI AI NEAMULUI ROMÂNESC DE DUPĂ AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL SE PRENUMĂRĂ PARTIZANII CONSTITUIŢI ÎN GRUPURI DE REZISTENŢĂ ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ, UCIŞI ÎN LUPTELE ARMATE CU FORŢE ALE SECURITĂŢII ŞI MILIŢIEI, CELE MAI NUMEROASE ASTFEL DE GRUPURI CONSTITUINDU-SE ÎN MUNŢII APUSENI AI ROMÂNIEI.
AICI SUNT REÎNHUMATE OSEMINTELE DESCOPERITE LA LOCUL CRIMELOR DE SPECIALIŞTII INSTITUTULUI DE INVESTIGARE A CRIMELOR COMUNISMULUI ŞI MEMORIA EXILULUI ROMÂNESC ÎN ANII 2015 (5), 2016 (2) ŞI 2017 (3), ALE PARTIZANILOR DIN GRUPUL CONDUS DE MAIORUL NICOLAE DABIJA, UCIŞI LA 04.03.1949, PE MUNTELE MARE (LA GROŞI), JUD. ALBA, ALE PARTIZANILOR DIN GRUPUL CONDUS DE STUDENTUL POPA ŞTEFAN, ALIAT AL GRUPULUI NICOLAE DABIJA, UCIŞI LA 09.03.1949 ÎN MESENTEA, JUD. ALBA ŞI ALE PARTIZANILOR DIN ACELAŞI GRUP UCIŞI LA 08.03.1949 PE TERITORIUL COMUNEI CRICĂU, SUB MUNTELE PIATRA CRAIVII (LA BOGOLOAIA), JUD. ALBA.
FIE-LE ŢĂRÂNA UŞOARĂ ŞI SĂ LE FIE POMENITE NUMELE ŞI FAPTELE ÎN VECII VECILOR AMIN!
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ALBA IULIA, MMXVIII
***
Această reînhumare i-a urmat, după 24 ani, aceleia care a avut loc la Sibiu, la iniţiativa şi cu efortul financiar al AFDPR, Filiala Sibiu, unde au fost deshumate din groapa ascunsă şi apoi reînhumate în acelaşi loc din Cimitirul Central, după datina creştinească străbună, osemintele altor şapte luptători anticomunişti, din aceşaşi Grup de Rezistenţă Armată Anticomunistă, eroii martiri condamaţi la moarte de Tribunalul Militar Sibiu şi executaţi prin împuşcare, la 28.10.1949: maiorul Nicolae Dabija (42 ani) – conducătorul Grupului, Bolfea Silvestru (50 ani) – plugar din satul Întregalde, jud. Alba, Mihălţan Traian (35 ani) – maistru din Teiuş, jud. Alba, Onea Titus (24 ani) – student la Medicină, la Cluj, Opriţa Gheorghe (22 ani) – plugar din satul Balomir, jud. Alba, Scridon Ion (37ani) – plugar din satul Benic, jud. Alba şi Raţiu Augustin (26 ani) – plugar din satul Sărmăşel, jud. Cluj.
Este de aşteptat şi de dorit ca fenomenul istoric al rezistenţei armate anticomuniste din România, unic în istoria europeană de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial (l-am parafrazat pe istoricul Marius Oprea), să fie obiect de studiu în învăţământul gimnazial, mediu şi în cel universitar, ceea ce este foarte necesar şi posibil pentru cunoaşterea unui moment memorabil, deosebit de important, real şi uşor de dovedit din istoria noastră recentă, cu condiţia ca statul nostru democratic şi de drept să le dea istoricilor şi altor cercetători accesul deplin la arhivele Partidului Comunist Român şi ale Securităţii; un raport al acestei instituţii malefice a statului comunist român arată că (numai n. n.) în anul 1949 ,,au fost descoperite 200 de grupuri de rezistenţă (ale partizanilor, n. n.) şi au fost arestaţi 5.288 de membri şi susţinători ai acestora, dintr-un total de 8.539 arestaţi pe ţară” (l-am citat pe istoricul Liviu Pleşa); aceste cifre l-au impresionat firesc pe poetul şi omul de cultură Aurel Pantea, care s-a exprimat public ,,putem spune că vorbim de o armată”; fără îndoială se putea organiza o armată de rezistenţă anticomunistă, ţinând seama de aceste cifre raportate de Securitate pentru anul 1949 şi de faptul că în realitate numărul partizanilor şi al susţinătorilor lor din rândul populaţiei a fost mult mai mare, dacă Securitatea şi Miliţia comunismului românesc au avut nevoie de 11 ani (1948-1958) ca să ,,lichideze” în toată ţara focarele de rezistenţă armată anticomunistă, numărul real al victimelor masacrelor securităţii şi miliţiei în rândul partizanilor şi al susţinătorilor acestora fiind încă necunoscut. Avem însă o certitudine: victimele represiunii criminale comuniste nu au fost ,,bandiţi”, cum i-a catalogat statul comunist, ci sunt Eroi Martiri ai Neamului Românesc.
S-a sfârşit cu bine, spre lauda şi mulţumirea tuturor acelora care cu fapta, cu gândul sau cu sufletul au participat la reuşita acestui demers al reînhumării, pe cât de delicat, pe atât de anevoios, pe parcursul a trei ani, incomod şi greu de înţeles sau respingător pentru unii, dar care pentru cei mai mulţi, sper, este o binefacere pentru Imaginea Patriei.
S-a confirmat încă odată, oare pentru a câta oară?, trecând peste atâtea sute de ani, sintagma Marelui Will: Totul este bine când se sfârşeşte cu bine.
Mihail Decean
