Cu ceva vreme în urmă, un amic a pus o poză cu maică-sa pe Facebook și a scris că are 90 și ceva de ani. Deși nu rezulta de niciunde că doamna împlinea exagerata ei vârstă chiar în ziua respectivă, au început să curgă felicitările. „La mulți ani”, inimioare, urări diverse pe care le știți. De fapt, niște nimicuri sufletești ipocrite, niște vorbe, litere adică, în vânt. Mimări ale unei amabilități care — observa amicul meu — nu ar fi existat în viața reală. Căci cine în viața reală ține minte ziua de naștere a părinților, a bunicilor, a pisicilor, a câinilor sau a cine știe cărui pet de pe lângă familie? Și chiar dacă, prin absurd, unii ar ține minte așa ceva, imaginați-vă ce ridicol ar fi să primim zeci de telefoane cu urări de ăst fel. Numai că, pe Facebook, e aproape firesc, ceea ce înseamnă că Facebook-ul, între multele sale minuni, a reușit și să atenueze ridicolul unor asemenea invazii ale intimității noastre calde.
Și, din nou, plec dinspre Facebook spre viața reală și îi întreb pe cei care au trăit vremea aparatelor foto dacă s-ar fi gândit vreodată, atunci, să facă poze cu pisica sau câinele lor și să le dăruiască celor apropiați. Știu, chiar acum vă spuneți că nu se compară vremurile, tehnologia, valoarea unor asemenea gesturi. Da, evident că e așa, dar, dincolo de aceste nuanțe, eu cred că lumea virtuală în care ne scufundăm tot mai cu voioșie a modificat radical și semnificația Darului. De data asta în bine, cred eu. Fiindcă e limpede că, până în epoca virtuală, darul era sinonim cu valoarea. Una intrinsecă, adică valoarea în bani. Dacă valoarea intrinsecă avea și o valoare sufletească, evident că darul era cu atât mai prețios. În clipa în care a apărut Facebook-ul, verbul „a dărui” a devenit Noul Verb Auxiliar al Lumii Albastre. De ce? Foarte simplu: share-uind, dăruim în fiece moment tuturor celor care ne accesează. Tuturor, indiferent de apropierea afectivă a celor ce ne citesc.
Pentru că cineva, o instanță, vrea să fim prieteni în devălmășie. Să fim prieteni paușal, nediscriminatoriu, până la dependență. O dependență la fel de indiferentă la concretețea făpturii, la fel de paușală în descrierea amorfă a unor umbre ce s-ar putea să ne jertfească un like.
Da, o dependență totală, fiindcă neantul amorf, lipsit de semnificație și pe care îl așezăm cu emfază pe pagina noastră de Facebook s-a transformat de mult într-o cronică a clipei. Uneori mi se pare că asistăm, buimaci, la o nătângă exorcizare a banalității, a griului de fiece zi. Poate că e așa, dar nu asta e important. Important și cu urmări e faptul că apropierea noastră de pe acestă plasă de păianjen a clipei ne face mai buni. Fiindcă, spre deosebire de noi atunci când suntem în lumea reală, acolo, pe Facebook, noi nu ne dăruim obiecte, bani, relații, favouri, ci valori simbolice mult mai prețioase decât par: momente ale vieții. Pe care, din păcate, nici nu știm, nici nu putem să le dăruim celor mai dragi, mai apropiați.
Măcar așa, poate, ne luăm revanșa, în țara albastră a Facebook-ului pentru infirmitățile care ne-au cam veștejit bucuria de a NE dărui.