Dennis Deletant: Istoricul care a pus mâna pe valiza nucleară

132

Profesorul britanic, un excelent cunoscător al țării noastre, a fost, foarte recent, în România, la Sighet, în calitate de invitat special al ediției jubiliare – 25 de ani – a Școlii de vară. Evenimentul a fost organizat de Fundația Academia Civică, sprijinită de Institul Cultural Polonez. Dialogul de mai jos a fost realizat chiar în zilele în care s-a derulat această extraordinară „Școală a memoriei”, între 13 și 16 iulie 2018.

  • În mai multe rânduri, ați spus că „România e un virus benefic” pentru dumneavoastră. De ce e așa? De ce e virus? De ce unul benefic, domnule Deletant? 
  • E un virus pentru că, pe de o parte, întâlnirile mele cu diverse persoane mi-au creat o dependență de țara dumneavastră, devenită, într-o bună măsură, și țara mea. Pe de altă parte, fiindcă aceste întâlniri m-au făcut să apreciez cât de greu a fost, zi de zi, traiul aici, mai ales în perioada comunistă; adică exact atunci când am început să mă apropii și să cunosc România. Pentru un occidental, e destul de greu să aprecieze și să își imagineze ce poate face un regim care intervine, uneori chiar brutal, în viața oamenilor. Și, observând în timp ce fac și ce spun oamenii cu care intram în contact în anii 1960 și mai apoi, în anii 1970 sau în anii 1980, am văzut că oamenii foloseau un fel de limbaj camuflat. În 1965, atunci când am venit aici pentru prima dată, am realizat că oamenii se fereau să vorbească deschis; cu toate acestea, reușeau să transmită un mesaj consistent despre ce li se întâmpla prin asocieri, prin referințe la diverse fapte. Mai e ceva: erau oameni ingenioși și cumsecade — iar această imaginație formidabilă și cumsecădenia multora dintre oamenii cu care am intrat în contact au făcut parte din acest virus. Da — un virus benefic!
  • Cum ați luat acest virus?
  • Cred că nu a venit dintr-odată. S-a așezat în mine prin contaminare, prin tot felul de întâlniri. Și m-am trezit la un moment dat că e în mine și că nu mai vreau să scap de el. În plus, mai luați în calcul că era și ceva foarte neobișnuit pentru mine, prin comparație cu ceea ce aș fi avut de pe urma unei vieți cotidiene din Anglia. Era o altă lume — și m-am bucurat și mă bucur de fapt de câteva decenii bune de ea.
  • Ați dori să dați mai departe acest virus? 
  • Păi chiar o fac. Mi-am dorit și îmi doresc să o fac și chiar o fac. Meseria mea de profesor mă ajută mult în acest sens. E nevoie de un anume entuziasm ca să îi faci pe tinerii studenți să fie atenți la ceea ce le spui și cred că, virusat de România în sens benefic, am reușit să transmit ceva din pasiunea mea. Acum sunt destui profesori mai tineri care mi-au fost studenți; în Italia, Franța, Marea Britanie, SUA. Am fost entuziasmat despre ce e în România în multe rânduri — și nu numai în sfera aceasta academică. Spre exemplu, este foarte vie în memoria mea experiența cu BBC de la Revoluție.
  • Dar nu a fost prima oară când ați transmis despre România la o televiziune. Din ce știu eu, ați început cu mult mai devreme… 
  • Confirm că așa e. Am ajutat mult la transmisia vizitei lui Richard Nixon în România. Atunci a fost un prilej nemaipomenit pentru mine să cunosc mai bine țara și să îi cunosc și pe cei din mediul rural fiindcă, înainte ca Nixon să vină în România, în august 1969, a venit o echipă de la prestigioasa televiziune americană ABC pentru a face o serie de programe scurte, introductive, pentru publicul american. Și atunci, compania ABC a închiriat un avion de la Tarom…
  • Cu care dumneavoastră ați aterizat în mijlocul unor turme de oi, nu? 
  • Așa a fost. Ne-am dus la Constanța, ne-am dus la Muntele Găină — și aici a fost acea aterizare pe care nu am cum să o uit cât voi trăi. Am filmat acolo, la târgul de fete. Era, țin minte, într-o duminică. Atunci când a fost să aterizăm, unul dintre americani a intrat în panică, pentru că, la fața locului, nu a văzut nicio pistă de aterizare. Măiestria piloților români era și atunci recunoscută; am aterizat oarecum cu bine, în mijlocul unor oi. Pentru a ajunge jos, s-a adus un camion cu un spate rabatabil, pentru ca noi să sărim în el. A fost bine până la urmă. Și mai țin minte ceva: spre seară, când am revenit la București — americanii erau, mulți dintre ei, cazați la Lido —, am văzut pe un ecran (era, de altfel, singurul televizor de acolo), imaginile cu pașii lui N. Argmstrong pe lună. M-a izbit contrastul acesta: de dimineață, noi am aterizat între niște oi, iar seara vedeam ceva fără precedent pentru omenire.

Apoi, când Nixon a venit la București, am avut ocazia, prin accident, să îi strâng mâna, fiindcă eram acolo, la Otopeni, cu cei de la Ambasada americană…

  • Și, din câte știu, nu doar să îi strângeți mâna. Tot atunci, ați întregistrat o neobișnuită premieră…
  • După ce am apucat să îi strâng mâna președintelui american, a venit imediat la mine un domn de la Secret Service, de la serviciul de pază personală a președintelui, să mă întrebe cine sunt și ce caut. S-a rezolvat foarte repede — directorul de la televiziunea americană a explicat rolul meu acolo, că sunt angajatul lor temporar, întrucât aveam avantajul de a cunoaște destul de bine și limba română. El m-a rugat să îl ajut, fiindcă nu cunoaștea prea bine Bucureștiul; era cu o echipă de vreo 7–8 persoane și m-au rugat să le dau încă o dată detaliile despre traseul pe care urma să meargă convoiul prezidențial. Am mers cu ei cu mașina, ne-am oprit la Ambasada SUA – care era, pe vremea aceea, pe strada Tudor Arghezi. Eu am așteptat în mașină și, la un moment dat, după vreo jumătate de oră, s-a întors ofițerul respectiv american și l-am întrebat, precizând că îmi cer scuze pentru întrebarea mea indiscretă, ce a făcut la Ambasadă. Și el mi-a spus că au depus armele lor, întrucât Securitatea română asigură paza celor doi președinți și că s-a convenit că nu era nevoie de armele noastre. Atunci am aflat că aveau cu ei 32 de pistoale și semiautomate. Am mers apoi mai departe, cred că până la Vila 2 – era o pantă ușoară, ne-am dat jos și am observat că una dintre acele 8 persoane ducea o valiză. Am întrebat dacă este ceea ce credeam eu că este – mi-au confirmat că era cutia neagră, cu butonul nuclear, îi era prinsă cu cătușe de mână. Și atunci, tânăr și îndrăzneț fiind, am întrebat dacă pot să o ating, dacă pot să o țin și eu în mână 10 secunde. A zâmbit, mi-a dat voie, dar a precizat că rămâne încătușată de mâna lui. Am ținut, deci, pentru câteva secunde, mâna pe cutia neagră, cu butonul nuclear. A fost prima și aproape sigur ultima oară în viața mea când mi s-a întâmplat așa ceva.

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.