Am crezut că „dracul” Hazard din La Grand Place (Grote Markt, să nu se supere De Bruyne!) va fi balonul de aur sfințit al acestui Campionat Mondial. Dar Belgia și-a văzut de lungul Flandrei și de latul Valoniei neieșind din logica țară mică, finală mică. Așa că mingea a rămas pe șireturile lui Modrić, țară mică, finală mare. Finală cu un deznodământ previzibil, chiar dacă, în ultimele clipe ale Cupei/Pupei Ruse, Macron părea făcut din Coasta (Dalmată) a doamnei Kitarović, asemenea Evei biblice, în timp de Kolinda-Adam dona cu adevărat ce are mai frumos o donna a politicii de dăruit, entuziasmând pe toată lumea, ca pe vremea din sferturi cu Medvedev. Și o clipă am sperat că bucuria ei va fi analizată de VAR, iar rezultatul de pe tabelă al finalei va mai avea de așteptat.
„Dar ploaia care va veni/ le va potopi pe toate”, vorba Păsării noastre cât țara colibri cu fotbal măreț a distinsei doamne. Și le-a potopit, rusește, ca într-o baie de șampanie climaterică, pentru copii, numai bună să-i țină de sete nebăutorului Putin și umbrelei sale. Asta fiindcă e bine să vedem partea plină a umbrelei lui Putin, nu-i așa?
Și de ce n-am vedea-o?! Pentru simplul fapt că n-am fost și noi acolo? Că ne place să șușotim de pe margine, ronțăindu-ne frustrările ca pe niște semințe de dovleac rămase de la Halloween în frigider?
Ei bine, nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la fotbalul acestui campionat mondial, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie că Liga Campionilor are de ce să cadă pe gânduri. Că fotbalul-show, de tip Harlem Globetrotters în baschet, cu toți mitropoliții săi cu tot, poate fi pus în paranteză de fotbalul interțări. Și nu apelez aici la niciun fel de simbolistică patriotardă, credeți-mă pe cuvânt! Constat doar frumusețea unică, parcă renăscută, a fotbalului jucat între reprezentative naționale. Mai aproape cu o clipă, cu o clipită de ceea ce ar trebui totuși să rămână sportul: profesionist, dar parcă totuși ceva mai puțin profesionist în sensul în care e și se dezvoltă.
Oricum, o cură de VAR UCL-ului nu-i strică! Nu pentru că ar fi, Doamne ferește!, ciumată și îngropată (scuzați-mi rima!), ci, dimpotrivă, pentru că e înalt patogenă și vie. Adică dă fotbalul la o parte din calea vedetelor chiar acolo unde e strict interzis: pe teren. Iar vedetele își fac de cap cu singura condiție să ți le permiți. Fiindcă, oricât ar costa — și costă! trebuie să ai sume mari, foarte mari, astronomice, dacă se poate! —, ele își scot banii. Iar pericolul ca starurile fotbalistice să fie lăsate în pace pe teren de dragul show-ului, ca Air Jordan pe vremuri, în jurul căruia arbitrii și jucătorii închideau ochii pentru „ochiul dracului”, e mai aproape ca oricând în Liga Campionilor, competiția de elită a fotbalului mondial. Unde inclusiv antrenorii fac parte din afacere și atât. Că doar nu sunt angajații Ministerului Educației, nu?!
Așadar, oricât de multinațional, plurilingv, multietnic e fotbalul interțări de azi, tot e mai puțin multinațională decât UCL. Iar asta îi oferă o anumită candoare, naivitate, ba până și un strop de eroism — într-un cuvânt: bărbăție.
Cred că asta e lecția acestui campionat mondial. Iar semifinalistele au predat-o impecabil, mai ales prin învinsele Belgia și Anglia, prima, bună profesoară de estetică, a doua, bună de etică.
Iar despre adevăratul profesor al Mondialului rus, doar trei(-patru) cuvinte: Óscar Wáshington Tabárez (Silva).