România a pierdut în ultimii ani câţiva dintre puţinii ei istorici majori. Mai întâi l-am pierdut pe Florin Constantiniu, considerat de confraţi cel mai pur, cel mai dotat talent moral şi ştiinţific al generaţiei sale. Foarte recent i-am pierdut, unul după altul, la scurt timp, aşa cum se şi născuseră, pe Dinu C. Giurescu şi pe Mircea Maliţa. Cei doi chiar au semnat împreună o splendidă carte de istorie despre anii ’60 (Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962–1972). Ce se ştie mai puţin e că Mircea Maliţa, din înaltele sale funcţiuni administrative şi politice, l-a protejat constant pe Dinu C. Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu şi nepotul istoricului C. Giurescu. Mai înainte îl pierdusem pe scriitorul Mihai Pelin, devenit la maturitate un important istoric militar, atent deopotrivă la amarnica soartă a artiştilor români (Deceniul prăbuşirilor 1940–1950), şi un luptător fără egal pentru cauza românească şi adevărul arhivelor nemistificat. Să nu-l uităm în această cernită enumerare nici pe importantul istoric ieşean Gheorghe Buzatu.
Marii seniori ai disciplinei dispar unul după altul şi, în locul lor, ocupă scena publică aşa-zişi cercetători mici şi veninoşi, care-şi trag seva otrăvită aproape exclusiv din documentele toxice lăsate de fosta Securitate instituţiei rău compromise CNSAS. CNSAS are de mulţi ani un vădit conţinut anti-românesc, pro-globalist, filo-maghiar, internaţionalist amintind de Comintern, şi e servit de propagandişti amatori, care se intitulează, adesea insolent, „istorici”. CNSAS pare azi o unitate de Securitate acoperită, care caută frenetic luminile rampei, finanţată din bani româneşti, şi care, în numele unei pretinse cercetări a trecutului recent, se ocupă aproape exclusiv de denigrare, înjosire, discreditare a multor decenii de istorie naţională. Aruncă odată cu apa murdară din covată şi copilul, adică România. Cei care gravitează în jurul sinistrei instituţii contemporane sunt doar agitatori ai diverselor oficine străine, pe cât de violenţi, pe atât de diletanţi. Mădălin Hodor şi Gabriel Andreescu, două astfel de triste figuri, foarte probabil inventate iresponsabil de aceeaşi Securitate şi înşurubate bine în câmpul inamicilor noştri tradiţionali, şi-au găsit recent un nou cal de bătaie. Este vorba de academicianul clujean Ioan-Aurel Pop, noul preşedinte al Academiei Române, Academie care e ea însăşi o ţintă constantă a propagandei interne anti-româneşti. Propagandă finanţată — reamintim, insistăm — din banii ţării, şi care a fost inventată de serviciile româneşti, dar care, aparent, au scăpat-o din mână.
Totuşi, atacurile repetate, susţinute la acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru titular din 2010 şi preşedinte din 2018 al Academiei Române, au un efect paradoxal. Îl profilează pe acesta ca pe un posibil, foarte credibil candidat la preşedinţia României. Cu şanse reale. Să lucreze Mădălin Hodor, Gabriel Andreescu şi alţii, deplin conspiraţi, adică fără s-o ştie nici ei, tot pentru Securitate, cea veche şi cea nouă, aceeaşi, care ar vrea să aducă la Cotroceni, după sasul Klaus Iohannis, un român din Ardeal? Ioan-Aurel Pop este născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana de Cluj, în Transilvania. Alte voci insidioase sugerează că şi Ioan-Aurel Pop ar fi susţinut, ca şi Klaus Iohannis, Emil Boc, Ioan Rus, Ilie Sârbu, Vasile Dâncu, George Cristian Maior etc., tot de faimosul şi enigmaticul Grup de la Cluj.
În orice caz, istoricul Ioan-Aurel Pop este — după dispariţia marilor noştri istorici, care au reuşit, atât cât s-a putut, să-şi facă meseria de patrioţi români şi în comunism, şi în infecta tranziţie — unul dintre rarii reprezentanţi mai tineri ai respectabilei discipline care s-a putut afirma. A devenit chiar preşedintele Academiei, dându-i acesteia un chip mai proaspăt şi mai ofensiv. În biografia sa oficială de pe Wikipedia, Ioan-Aurel Pop apare ca important cercetător al „istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud-Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei. Este adept al curentului naţionalist)”. Este autor a zeci de volume şi sute de articole şi studii. Este şi autorul unei cărţi-replică la o carte a lui Lucian Boia, campion al „deconstrucţiei” istoriei românilor.
Poate fi deci acad. Ioan-Aurel Pop, actualul preşedinte al Academiei Române, un preşedinte al României mai bun decât modestul profesor de fizică Klaus Iohannis şi decât vaporeanul Traian Băsescu?