— Haideți să luăm un caz care vă este, sunt convins, foarte la îndemână: ce s-a întâmplat cu Pascal Bruckner imediat după ce a publicat această carte (Rasismul imaginar) — care are multe pasaje incendiare și care lucrează cu multe judecăți care scurtcircuitează conformisele epocii?
Normal: am fost acuzat imediat. Că nu înțeleg deloc realitatea, că nu accept explicațiile omologate cu privire la terorism și așa mai departe. Mi s-a spus că am exagerat, că am mers mult prea departe, mi s-au pus și multe etichete, desigur. Dar, în același timp, am avut și multe reacții de înțelegere și de bună-credință și cred că, de acum în cinci ani, lucrurile vor arăta și în această privință altfel. Dacă am avut o țintă pe spate când am publicat această carte? Da, sigur că da.
— Cum funcționează această tehnică de a etichita și, de fapt, de a demoniza?
Simplificator și profund nedrept. Este numit cineva, și acela este desemnat ca fiind „bun” sau „rău”. Când vrei să demonizezi pe cineva, îi faci, desigur, „rău”. În afara a ceea ce este el, în afara faptelor sale sau a ceea ce a scrie ori a spus. Când ai etichetat pe cineva, ai terminat discuția. Din păcate, scena publică este în așa fel amenajată încât lucruri de acest gen funcționează foarte bine. Spre exemplu, spui că 1 plus 1 fac 2 și, pentru aceasta, ești etichetat imediat că ești „fascist”; ei bine, există riscul ca o bună parte a oamenilor să creadă nu ceea ce ai spus — că 1 plus 1 fac 2 —, ci că ești „fascist”.
— Apropo, de ce eticheta de „comunist” este departe de a fi atât de demonizantă cum este cea de „fascist”?
E ceva foarte straniu. Funcționează, pentru stânga, un soi de indulgență care merge până acolo încât, la limită, acceptă despre stânga, despre comuniști, că aceștia au ucis, dar, spun imediat, au făcut-o cu bune intenții. Nu mai e așa de relevant că, probabil, nimeni în întreaga istorie a umanității nu are atâtea crime la activ câte au regimurile comuniste; contează, mai ales, că au făcut-o cu bune intenții. „Logica” e, pe scurt, aceasta: naziștii și fasciștii au ucis din motive sumbre, întunecate, în vreme ce Mao și Stalin au ucis pentru că au vrut să își revoluționeze, să își renoveze societățile pe care le-au condus. Sigur, cei din urmă, spune aceeași „logică”, au făcut și unele greșeli, dar ar trebui să fim înțelegători — când faci o omletă, cum spunea unul dintre cei noi mai înainte numiți, trebuie să spargi și ouă. Fapt este că nazismul, fascismul și, pe de altă parte, comunismul nu primesc același tratament — și nu este deloc drept. Nu e corect, dar este un fapt — nazismul și comunismul, deși sunt, ambele, totalitarisme teribile, nu sunt în același fel evaluate.
— Ca să revin mai aproape de tematica rasismelor imaginare: cum poți să te aperi când devii ținta unor campanii care sunt făcute după această logică?
Vorbesc despre mine, pentru că îmi este cel mai la îndemînă. Ei bine, am încă multe arme cu care pot să mă apăr. Întâi de toate, am multe ziare care sunt de partea mea. Când am vorbit despre peisajul mediatic — și am spus despre el că este unul al conformismului și, într-o anumită măsură, complice la acest mod de gândi —, poate că ar fi trebuit să menționez și faptul că, în realitate, acesta este mult mai colorat. Așadar, există ziare care nu se tem să privească în față realitatea, care nu se feresc de logica elementară și de ceea ce este cât se poate de evident. Public în Le Point, în Le Figaro, chiar și în Le Monde câteodată. Ce vreau să spun, de fapt? Simplu: că nu sunt singur, că nu suntem singuri cei care gândim în acest fel, poate mai nealiniat. Suntem încă un grup destul de mare de intelectuali care pot — pentru că au unde — să își apere ideile în mass-media. Prin urmare, avem șansa de a ne apăra ideile și, mai mult, cred că avem ideile, adevărul lor de partea noastră.
— Întrebarea ascunsă în precedenta: cum e rațional să te opui la ceea ce este irațional, ilogic, împotriva faptelor?
Cred că ideile conduc, în bună măsură, lumea. Trebuie să aperi ideile bune, ideile care nu propăvăduiesc și care nu implică moartea, crima. Câteodată, este foarte inconfortabil — pentru că, în această confruntare de idei (care poate fi, uneori, o bătălie de idei în toată regula), ai în față oameni care refuză ideile bune într-un mod radical. Dar trebuie să continui să te lupți pentru ele; este singura șansă de a le ține în viață. Să stai în teren și să joci în favoarea lor.
— Așadar, răspunsul dumneavoastră la o mare dilemă — să vorbești sau să taci? este unul evident…
Da. Să vorbești, bineînțeles. Dar să o faci cu bună-credință, evitând ochelarii ideologici, cu atenție și responsabilitate. Când ai o voce care contează în spațiul public, trebuie să vorbești. Și trebuie să o faci spunând adevărul, nu să repeți toate minciunile pe care le repetă alți oameni. Ceea ce eu spun în Rasismul imaginar, o spun, în alte forme și în raport cu alte teme, de zeci de ani încoace. Dar încă sunt oameni care vin acum la mine și care îmi mulțumesc pentru că le-au deschis ochii cu unele dintre argumentele mele. Dacă aș fi tăcut, poate că la acești oameni ar fi ajuns altceva. Faptele vorbesc prin ele însele; când însă sunt nenumite sau acoperite prin diverse tehnici de camuflare, natura are oroare de vid, și la oameni pot ajunge alte idei, deformatoare.
— Putem spune că fervoarea de a fabrica și impune rasisme imaginare sunt forme ale urii de sine?
Negreșit. Pentru că e un fel de a lua, la nesfârșit, povară unei vinovății (care poate să fie imaginară) pe umerii noștri. E, am mai spus, despre neîncredere, despre fuga de realitate. E un fel de patologie care implică multe riscuri.
— Așadar, ceea ce se întâmplă în această privință nu e ceva despre sănătatea civilizației occidentale…
Nu. Dimpotrivă. Sunt semnale ale declinului. Despre rasism, în mod aparte: avem două misiuni în această privință. Prima — să luptăm împotria rasismului, care există, care este real. Dar, nu mai puțin solicitant, avem de luptat și cu forme fantasmatice de rasism, cu rasismul imaginar. Avem dreptul să chestionăm dogmele, să fim critici în raport cu ele, să fim critici în raport cu formulele religioase — și nu trebuie să ne pierdem acest drept atât de prețios. Când cădem pradă unor formule de genul „rasismelor imaginare”, aceatsa înseamnă că societatea noastră dă semne de slăbiciune, și asta nu e bine. Da, este ceva care vorbește despre „declinul Occidentului”, pentru a folosi o formulă celebră. Însă, înainte de a vorbi despre un asemenea declin și mai ales de a accepta un asemenea declin, cred că e bine să luptăm împotriva lui. Suntem puternici economic, traversăm turbulențe în zonele politice și ideatice, dar am revenit de atâtea ori. Avem, cred, puterea de a ne reinventa și de a ne apăra ceea ce avem atât de prețios. Între acestea din urmă: rațiunea, spiritul critic, democrația autentică. Libertatea, în fond.
— Și atunci: dacă multe dintre acestea pe care le punem împreună la masa dialogului sunt despre declin, unde e realist, cum e realist să așteptăm și/sau să provocăm renașterea, regenerarea?
Înainte de orice, avem dreptul de a ne proteja. Și de a ne proteja ceea ce am spus mai sus că avem așa de prețios. Avem acest drept și trebuie să ni-l exercităm. Să ne protejăm mintea, să ne protejăm societatea. În Europa, avem dreptul de a ne apăra granițele — și e bine să nu uităm că, în Europa, granițele nu sunt semne ale unor „minți închise”, ci elemente de civilizație. Europa este suficient de deschisă și nu trebuie să ne fie rușine să punem granițele cuvenite, liniile roșii care se cuvin. Apoi, nu cred că e bine să fugim de valorile care ne-au întemeiat, nu cred că e bine să ne rușinăm de valorile care au întemeiat Europa. Și atunci, dacă nu ne vom rușina atâta, dacă vom ieși din spirala aceasta a urii de sine, poate că vom avea și ceva mai multă încredere. Într-o frază: avem de luptat, nu de stat cu brațele încrucișate.
Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu