Valori bănățene. De la Lugoj spre nemurire

Acum, în luna iunie, între Florar și Cuptor, îmi este dat să evoc în câteva rânduri amintirea unui bănățean pe care aș putea să-l numesc una din figurile emblematice  ale ţarinei noastre. Aşadar, la 16 mai 1900, la Lugoj, se năştea Aurel Ciupe, cel care în decursul a 88 de ani, cât a vieţuit, adică până în 18 iulie 1988, şi-a transformat  numele în stachetă a măiestriei de pictor, lăsând în urmă-i nenumărate comori aşternute pe pânze care şi acum îşi aşteaptă admiratorii în muzee sau colecţii particulare.

După ce absolvă renumitul liceu „Coriolan Brădiceanu” din oraşul natal, în timpul Primului Război Mondial, urmează Şcoala liberă de pictură de la Baia Mare, iar  ulterior frecventează

cursurile Academiei de Arte din Bucureşti şi apoi îl găsim ca bursier la Academia Julian din Paris. Revine în ţară în 1923, obţine diploma de absolvire a Academiei de „Belle-Arte” din Iaşi, iar un an mai târziu deschide prima expoziţie personală la Lugoj. În 1925, odată cu înfiinţarea Şcolii de Arte Frumoase din Cluj, este numit profesor; aici revine după al Doile Război Mondial, tot ca profesor şi apoi rector al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”.

Revenind la perioada interbelică, trebuie să amintim că în 1927 artistul întreprinde o nouă călătorie în Franța și Italia, fiind impresionat de opera pictorilor Paul Cezan, Claude Monet şi Pierre-Auguste Renoir — pictura sa este influenţată de impresionismul francez. În 1932 se stabilește la Târgu Mureș, unde tatăl său era avocat, și e numit custode al Pinacotecii din municipiu, funcţie care i-a permis să achiziţioneze 120 de lucrări ale celor mai importanţi maeştri ai picturii româneşti şi câteva valoroase lucrări de sculptură.

În toţi aceşti ani a păstrat  legătura cu Banatul, la Lugoj organizând, împreună cu alţi pictori locali, ieşiri în afara oraşului, unde peisajul era propice realizarii unor tablouri valoroase. Iar la Timişoara, unde s-a refugiat după Diktatul de la Viena, împreună cu Ioachim Miloia a înfiinţat „Salonul artelor bănăţene” şi, după moartea acestuia, a fost numit director al Muzeului Banatului. Tot în capitala Banatului, între anii 1942 și 1949 a fost profesor în cadrul şcolii de arte decorative.

În 1957 a fost organizată la Cluj prima expoziţie retrospectivă a sa, continuată de alte expoziţii în oarşe importante din România şi în peste 20 de ţări.

A fost credincios penelului vreme de aproape 7 decenii, ani în care au bântuit furtunile celor două războaie mondiale, şi românii au suportat apăsarea celor trei dictaturi, dintre care cea roşie a încercat să înăbuşe exprimarea artistică originală. Totuşi, prin opera sa, dacă este să căutăm cu atenţie, găsim exprimat respectul  pentru tradiţie şi cantonarea într-o tematică liberă, în legătură cu realităţile zilei trăite.

Meritele artistice de  necontestat, dovedite cu fiecare lucrare şi expoziţie, nu puteau trece neobservate, iar, a atare, acestea au fost recunoscute oficial prin diverse titluri şi distincţii. În ordine, amintim: Medalia de bronz la Expoziţia Internaţională de la Paris (1937); Premiul Ministerului Artelor (1946); Ordinul Muncii clasa a III-a (1954); Premiul de Stat (1964); Premiul Ion Andreeascu, al Academiei Române, şi, nu în ultimul rând, titlul de Maestru emerit al artei.

Privind valoarea operei lui Aurel Ciupe în contextul patrimoniului național, consider că trebuie reținută aprecierea pe care i-o face marele Ion Frunzeti: „Despre Aurel Ciupe s-ar putea spune ceva similar cu ceea ce s-a spus despre Lucian Blaga — este darul oferit de Ardeal României Mari, după Marea Unire”. Apropo — că tot suntem în anul sărbătoririi centenarului –, trebuie să ne amintim că, la sfârşitul Primului Război Mondial, Aurel Ciupe s-a înscris voluntar în Garda Civilă şi a participat, împreună cu tatăl său, la Adunarea de la Alba Iulia.

Titus Crișciu