Cei care au studiat trecutul românesc ori s-au aplecat spre alcătuirea unor lucrări de sociologie sau psiho-sociologie românească au fost, unii dintre ei, admirativ, alții, critic, izbiți de ceea ce unii au numit statornicia, iar alții, încăpățânarea românească. De fapt, ceea ce îi întâmpina era impresionantă continuitate de comportament și conștiința unității de neam și lege pe care, fără multe vorbe, o trăiesc toți românii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare și semnificativă.
Chip și fel de explicații au fost avansate, unele credibile și cu meșteșug alcătuite, iar altele extrem de năstrușnice, dar, chiar și așa, câteva recapitulări pot fi de folos.
Spațiul românesc a fost locuit din timpuri imemoriale. Descoperirile arheologice merg efectiv până în „zorile istoriei”, în vremea când primii hominizi au apărut. Din momentul în care istoria a început, în înțelesul ei deplin, ca inșirurire a dezvoltării comunităților omenești, cu suișurile și coborâșurile lor, spațiul românesc apare locuit, cutreierat de nenumărate popoare și imperii, care s-au petrecut unele după altele. De cele mai multe ori, ignorați de izvoarele „oficiale” și istoriile politice, la sfârșitul acestor treceri de războinici cuceritori și atunci când conducătorii imperiilor pe care „lumea nu putea să-i mai încapă” dispăreau, același popor apare continuându-și, practic neschimbat, viața și existența lui milenară — neamul românesc. Dovada statorniciei este evidentă. Ce a făcut-o, însă, cu putință? Răspunsul nu este ușor de dat și doar o sinceră considerare a structurilor care s-au menținut și reapărut, practic neschimbate, poate oferi un răspuns credibil. Căci este limpede și logic că ceea ce este mereu întâlnit la capătul „epocilor istorice” a făcut posibilă și continuitatea și miraculoasa supraviețuire românească, chiar dacă românii se aflau în calea „tuturor răutăților”.
Aceste structuri au fost numite în multiple feluri: triburi, uniuni de triburi, obști etc., dar, de fapt, ele au fost mereu satele românești. Comunitatea sătească a făcut posibilă continuitatea și supraviețuirea românilor. Aceste sate au avut o uluitoare statornicie de loc. Vatra lor s-a mutat mereu în funcție de condițiile imediate ale vremii istorice pe care o treceau, dar această „mutare” a avut loc mereu în cadrul aceluiași „hotar”. Oamenii se cunoșteau între ei, erau înrudiți și se ajutau în mod esențial să supraviețuiască. Mai mult încă, satele erau grupate în microzone, cel mai adesea pe văi, alcătuind comunități, care, în Evul Mijlociu, s-au numit „cnezate de vale” sau „țări”. Astfel de „țări” românești se înșiră, una după altă, din Maramureș și până în Almaj, și ele alcătuiesc superba unitate românească în diversitate de identitate locală. Răspândirea și așezarea vetrei fiecărui sat era atât de înțelept făcută, încât, concomitent, satele (ori, după caz, „uniunile” de sate, „cnezatele de vale”) se puteau fie apăra contra năvălitorilor, fie, prin depărtarea și sărăcia lor, făceau cu totul nerentabil economic un atac asupra lor. (Un atac asupra unui sat sărac și ascuns ar fi fost nespus de costisitor pentru un popor năvălitor în mișcare. Năvălitorii căutau așezări ori orașe bogate și tindeau mereu spre hotarele marilor imperii sau regate).
În plus, existența satelor și uniunilor de sate, comunități libere și organice, a creat caracteristicile locale care, în întregul lor, fac spațiul românesc fermecător. Astfel a fost cu putință ca românii să supraviețuiască năvălirilor care au durat milenii și care continuă și azi. (Desigur că ar fi cu totul naiv să ne închipuim că aceste comunități au străbătut mileniile rămânând nechimbate în toate detaliile, adică identice. Evident că ele au adoptat obiceiuri noi, credințe noi și poate chiar limba s-a adaptat vremurilor, dar, în esența lor intimă, ele au rămas neschimbate, sâmburi tari, arhetipali, veșnic roditori.) Iar unitatea de lege și neam, la rândul ei, are o explicație.
În primul rând este vorba de faptul că românii sunt o insula de latinitate între neamuri străine. Dar o „latinitate” specifică, altoită pe trupul dacic, care este cel care a impus trăsăturile de caracter colective. Cel mai probabil este că românii (din nordul și sudul Dunării) reprezintă sinteza latinității răsăritene, altoită pe trupul tracic. Dar, în plus, trebuie amintit că românii s-au socotit mereu parte a „imperiului”, care a fost cel Roman de Răsărit, adică Bizantin, și ai cărui supuși se numeau „romei”. Imperiul nu a fost o realitate etnică, ci una culturală și spirituală. Spirituală, căci Bizanțul a însemnat Dreapta Credință, Ortodoxia, cea care a dat românilor conștiința unității „de neam și lege”. Astfel a fost cu putință statornicia românească și astfel s-au primenit mereu satele românești, la poale de codru, pe vale de râu „repede curgător”, umbrite de nuci și livezi, petice de pace și eternitate, superbă unitate în diversitate. Tot așa s-a alcătuit și esența cea mai intimă românească, legând demnitatea de modestie și modestia de eleganță. În chip paradoxal, pericolul de moarte pentru statornicia și specificul românesc l-a adus epoca modernă, când țărănimea s-a aflat izolată, separată de conducătorii ei firești, iar conducătorii au căzut în capcana adoptării celor mai năstrușnice și nepotrivite „modele” existențiale, de la „bonjurism” la „globalism”.
Pentru a fi mai clar: considerând automat ca „superior” orice model venit din afară, clasa conducătoare românească a pus în pericol de moarte neamul românesc; poate, inconștient, l-a trădat. Căci acceptarea psihologică a modelului cuceritorilor face de fapt cu putință și premerge ocuparea fizică. Din fericire, în chip instinctiv, neamul românesc a știut să distingă între esență și circumstanță și, prin abila utilizare a circumstanțelor istorice, a știut să supraviețuiască imperiilor care au trecut și s-au risipit ca niște vise urâte, ieri, azi. Și care care se vor risipi mâine.
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
USA