Ne dorim tot mai mult titlul de Timişoara-Capiatală Europeană a Culturii. Pentru asta însă nu facem nimic. Anual risipim sute de mii de euro pe nişte programe misterioase de care nimeni nu are habar, plătim directori din afară care habar n-au ce înseamnă limba română şi ajungem să înaintăm în mersul racului.
Oraşul lasă mult de dorit, se încearcă să se facă ceva, dar totul este cu un salt în urmă. Mergem tot mai în spate, iar rezultatele nu apar deloc.
Grupuri de turişti continuă să vină zi de zi, iar noi le arătăm un oraş insalubru, un oraş plin de mormane de gunoaie, un oraş în care îţi cade tencuiala în cap de pe clădiri, un oraş cu toalete închise şi cu pasaje pline de urină şi gunoaie, un oraş cu parcuri în reamenajare de luni bune (se face anul).
Pe frontispiciul clădirii cu Mc Donald,s la parter se pot vedea şi acum după 28 ani, găurile de la mitralierele lui 1989. Adică 28 ani, 6 mandat a câte patru ani, de haos, debandadă şi indiferenţă. Indiferenţa faţă de tine însuţi, dar şi faţă de semenul tău.
Un centru cu clădiri gri şi mohorâte, care oferă doar tristeţe, cu toate că doar partea dintre aleile pietonale arată veselie, ce e plin de flori, singurul loc ce îi dă dreptul ca Timişoara să fie numită pe drept „Oraşul Florilor”. Mai există şi nişte parcuri, în rest oferim doar tristeţea tencuielilor căzute.
Mihaela Păunescu