Neobositul călător ipotetic ce este cititorul ziarului nostru s-a abătut de la rutele principale bătute de tot turistul respectabil cu hartă și busolă aninate de gât și a luat calea Țării Almăjului. Valea Almăjului este înconjurată din toate părțile de munţi: spre nord se află Munţii Aninei şi Munţii Semenicului, la sud Munţii Almăjului, dar mai sunt pe acolo și Munţii Locvei într-o margine. Una din cele mai spectaculoase localități de la poalele munților Almăjului este și cea numită azi Eftimie Murgu sau Rudăria. Așezarea ce se află pe malul râului Rudăria este cunoscută de multe secole. Este atestată documentar din 1241.
Dealuri molcome cu celebrii pruni ce dau „o tărie nu prea tare” dar foarte gustoasă sunt întretăiate de cursuri de apă destul de repezi ce curg în văi adânci pe pat de piatră. Inventivitatea omului simplu ce găsește soluții la cele mai multe încercări a scornit o idee genială. Observând ce putere are șuvoiul de pârâu ce pornește la vale mai cu seamă primăvara, au încercat să tragă un folos din apă. Au pus pâraiele la muncă. Nu este patent al acestor locuri. Că doar moara de apă a lucrat pentru oameni în toate continentele. Nu a inventat-o cineva anume.
De măciniș oamenii au avut nevoie de mii de ani. Se știe de instalațiile cu apă din veacurile II și III din perioada romană, dar primele 8 mori sunt consemnate oficial în acte în anul 1722. Se mai consemnează anul 1874, când localitatea dispunea de 51 de mori în toată regula. Apele năvalnice ce ajută țăranul în muncă au și o față mai puțin blândă. Zăpezile Semenicului topite brusc au dus la vale și au distrus, unele iremediabil, jumătate din aceste comori din lemn și piatră. Au fost consemnate inundații devastatoare în anii 1827, 1941 și 1955. Dar chiar și cu mai puțin de un deceniu în urmă, apele au fost deosebit de umflate si au devastat din nou câteva din morile Văii. Zona cu mori se înșiră pe firul părâului Rudăria pe doar trei kilometri, o parte chiar în vatra satului, iar o parte în afară.
Au mai rămas în picioare și funcționează încă foarte bine 24 de mori. Acestea sunt cuprinse în patrimoniul UNESCO și au fost reabilitate cu bani obținuți de acolo. Morile au beneficiat de 19.000 euro pentru restaurare. S-au folosit piese cât mai autentice fabricate pe loc sau provenite din alte mori ce nu au mai putut fi reparate.
La data de 17 februarie 2001 a fost deschis noul parc de mori. Și pe bună dreptate oamenii locurilor spun că este cea mai amplă concentrare de astfel de construcții de mori din toată această parte de continent. De acuratețea lucrărilor s-a ocupat Muzeului „Astra” din Sibiu ce are o bogată experiență științifică în acest domeniu. O astfel de instalaţie a fost adusă în Muzeul Satului din Sibiu în anul 1961, fiind primul exemplar de acest gen de moră expus într-un muzeu în aer liber.
Chiar în comună există un mic punct muzeal pentru cine are răgaz de a afla câte ceva. O moară este prezentată în bucăţile ei componente, pentru a ușura înţelegerea funcţionării ei ca la un scurt curs de morărit, dar și de mecanică aplicată.
Partea bună a fost că s-a insistat pe folosirea maistorilor din împrejurimi ce știu tehnicile locale de lucru. În alte cazuri mai puțin fericite la alte șantiere au fost aduși lucrători din alte zone ce au contaminat stilurile de construcție cu ce au crezut ei că e mai bine, de a ieșit un ghiveci greu de descris.
Complexul muzeal mulinologic Eftimie Murgu cum este numit pompos, e cel mai frumos din țară întrucât conservă clădiri și tehnici țărănești funcționale ce aparțin în continuare familiilor de localnici. Aceștia își împart rândul la moară după niște algoritmuri vechi de care se ține cont și azi. Rândul la moară se moștenește în familie ca orice lucru de preț.
La fel de pitorești ca locurile este și numele morilor ce majoritatea sunt nume sau porecle ale familiilor. Au o savoare inconfundabilă pentru cel obișnuit a vorbi și înțelege dialectul local: Moara Roșonea, Hămbăroanea, Trăiloanea, Maxinoanea, Popeasca. Mai sunt și alte nume ce denotă dragostea omului față de lucrul său: Moara Îndărătnica dintre Râuri, Moara Prundulea, Moara Firiz.
Dar adevărata comoară este păstrarea tradiției măcinatului grăunţelor ca pe timpuri. Se spune că un om al locului poate deosebi după gust făina macinată la aceste mori de cea provenită de la marile fabrici. Are un gust distict ce nu apare la morile cu motor electric. Poate piatra ce are o rotație mai molcomă face ca grâul să nu se încingă și să aibe un gust mai dulce.
Dar lucru destul de interesant față de alte locuri unde roata morii este mare și se învârte pe un ax aflat orizontal, aici este de o altă factură tehnică ce atinge genialitatea. Pentru a folosi debitele destul de mici ale verii, dar foarte rapide, primăvara roata morii este mult mai mică în diametru și direct montată pe un ax vertical fără a mai intermedia mișcarea prin roți dințate și alte dispozitive. Este un mod de a eficientiza raportul dintre forța la intrare și lucrul mecanic obținut. Paletele morii, zise ciuture, de unde și denumirea de moară cu ciuturi, sunt prototipul ancestral al ce urma să devină în timp turbinele de apă numite după savantul ce le-a proiectat „turbina Pelton”. Turbina Pelton, brevetată în anul 1880 de Lester Allan Pelton (1829-1908), este una dintre cele mai eficiente tipuri de turbină hidraulică cu cele mai mari randamente ce pot fi concepute.
În tot spațiul românesc de la munte sunt cunoscute aceste mori sub diverse nume: cu ciutură, cu turbină, cu făcaie, sau cu titirez, cum este denumită în diverse regiuni. Tehnic este cea mai simplă instalaţie, bazându-se pe o transmisie directă a mişcării, de la roata hidraulică la piatra alergătoare ce se roteşte. Nimic deosebit, doar geometria deosebită a făcaielor face atât de eficientă moara, ce aproape nu are pierderi de putere. Caracteristica morilor din comuna Rudăria este construcţia înălţată pe piloni, aşezată deasupra cursului de apă. Se folosește preponderent modul de construcție din lemn cu doar puține elemente moderne.
O astfel de instalație macină singură fără o prea atentă supaveghere, până la 150 de kilograme de boabe de grâu sau de porumb la 24 de ore. Proprietatea este împărțită între 10 până la 25 de familii din sat (rândași). Nu este nimic peiorativ în acest nume. De fapt se numesc așa după când le vine rândul la moară. Un rând înseamnă o zi și o noapte încheiate la moară după care se predă altei familii. Cum acest rând se moștenește din generație în generație, unele familii mai numeroase au lăsat doar o jumătate sau un sfert de rând urmașilor.
Rudăria
Comuna este una din cele mai vechi din acestă zona și a fost locuită aproape exclusiv de români. Rareori au mai fost și alte neamuri, dar destul de puțini. De-a lungul timpului s-au mai stabilit câteva familii de germani ce se ocupau cu meșteșugurile, dar și de evrei ce erau de regulă negustori și aveau câte un mic birt sau o băcănie universală ce vindeau cam orice nu se putea produce în economia locală. Din păcate, populația a scăzut constant în ultimul secol și jumătate.
Câteva date statistice au fost păstrate până azi.
Dacă în anul 1880 se consemnau 2651 locuitori din care 2637 români, 8 germani și 6 de altă etnie, anul 1910 vorbește de 2570 în total din care 2541 români 2 maghiari 5 germani și 22 de alte etnii. În 1930 sunt 2359 total, 2240 români, 13 germani și 106 fără a specifica nația. Anul 2002 însumează doar 1822 locuitori dintre care 1 maghiar 1 german și 5 fără a spune etnia.
Rudăria, se numea în germană Roderia, maghiară: Ógerlistye) este învecinată cu Bozovici, Prilipeț, Prigor, Bănia ori Putna. Unele din cele mai vechi date înregistrate provin din documente din 1410. Cele două sate inițial distincte, Gârliște, și Rudăria (Ógerlistye, Gerlistye și Rwdarya) sunt unite în anul 1484 sub o singură jurisdicție.
În înregistrările istoricului de Marsigli 1690-1700 Ruderia a aparținut districtului Halma. Pe studiul de teren Josephine de la anul 1717 locul este înregistrat ca Roderia cu 82 de case și face parte din districtul Orschowa. După pacea de la Passarowitz (1718), localitatea a făcut parte din domeniul coroanei habsburgice a Banatului de Timișoara. În timp, imperiul a colonizat în zona, după anul 1737, câteva familii de aromâni venite din sudul balcanic, dar și din Oltenia, așa numiții bufani. Locuitorii serveau în Regimentul de frontieră militară bănățeană 13 (valaho-ilir), de care era administrată zona între anii 1774 și 1871. Mai apoi, între 1871 și 1880, a aparținut de comitatul Severin, iar în continuare de Caraș-Severin.
Dar de ce se numește vechiul Gârliște devenit Rudăria, din anul 1970 Eftimie Murgu și cine a fost acest personaj fabulos al bănățenilor de la munte ce a luptat și suferit pentru conaționalii săi vom afla în altă bucată a poveștii noastre ce va urma.
