În aceste pagini am început o palpitantă poveste a unui savant de vază al lumii ce acasă la el este un cvasinecunoscut. Este vorba de lugojanul Georges Devereux cel ce a revoluționat terapia psihologică prin abordări cel puțin stranii la vremea lui. Istoria acestui veșnic neadaptat o vom continua. Dar nu înainte de a spune câteva vorbe despre urbea sa natală.
Așa ca și cărturarul rătăcitor ce s-a ales cu un nume francez, nu este prea bine știut nici municipiul de pe Timiș. El a căzut într-o umbră nemeritată și nu prea mai este știut prea bine dincolo de hotare apropiate. Și este mare păcat. Cândva o cetate importantă a acestei părți de lume ce a jucat un rol important în istorie pierde puțin câte puțin din faima și strălucirea ce ar merita-o.
Lugoj a fost cândva o cetate puternic intărită care sa dezvoltat de-a lungul râului Timiș. Locul era foarte bun pentru a controla accesul către Ardealul intracarpatic ori accesul către sud la Dunăre prin culoarul Timiș-Cerna sau la nord către Mureș. Din evul mediu timpuriu și până în veacul al XVIII-lea, a avut o importanță mult mai ridicată decât în prezentul egalizator.
Regele Ungariei László al IV-lea, Cumanul (1273-1290) este consemnat că ar fi trecut și ar fi făcut tabără pentru armatele sale prin aceste locuri după cum reiese din acte aflate în arhivele maghiare. Poate că este actul de naștere al viitorului oraș. O veche diplomă ce este emisă în august 1376, semnată de împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg, ce a fost și rege al Ungariei, arată că orașul Lugoj a fost donat către Laszlo și Istvan Losonczy. Din neamul lor aveau să se ridice mulți oșteni de vază ce au luptat pe aceste teritorii.
Dar cel ce cu adevărat a ridicat cetatea Lugojului avea să fie Ioannes Corvinus (Iancu de Hunedoara) pe timpurile când a condus din postura de comite regiunea Timișului. După bătălia de la Nicopole ciocnirile devin tot mai dese cu armatele Semilunei ce avansa în Europa. Comitele a contribuit la sistemul de apărare al cetății ce avea să capete metereze și șanturi de apă pe lângă vechile palisade de lemn.
Chiar și Mihai Viteazul poposește în iarna anului 1601 la Hanul Poștei lugojene în călătoria sa către Viena.
Cetatea a rezista la divese atacuri ale otomanilor nefiind ocupată cu adevărat decât la jumătatea secolului al XVII-lea. În anul 1658 a fost pierdută în urma negocierilor cu Dieta de la Sighișoara aflată sub influența principelui Barcsay Ákos, la rândul său fost ban de Lugoj. În timpul ocupației otomane aici se afla o puternică tabără de ostași condusă de o căpetenie cu rang de agă.
Neobositul călător și geograf Evlia Celebi ce a străbătut aceste locuri în 1660 remarcă în opera sa „Seyahatname” (Cartea Călătoriilor) că cetatea Lugojului este: „…în formă pătrată, zidită în piatră, întărită cu palisade și înconjurată de pârâul Zepel, având o poartă spre răsărit și un pod ce se poate ridica.”.
Veșnicul joc de-a puterea și de a stăpâni aceste meleaguri fac din Lugoj (ca și din Lipova) o râvnită posesiune ce a trecut de mai multe ori de la Habsburgi la Otomani. După înfrângerea turcilor în timpul bătăliei de la Viena, în 1683, Habsburgii au început ofensiva și au ocupat pentru scurt timp orașele Lugoj și Lipova (1688). La 25 septembrie 1695, bătălia dintre armatele Imperiului Habsburgic și Imperiul Otoman care a avut loc în apropiere de Lugoj sa încheiat cu înfrângerea europenilor. Însuși comandantul Veterani a pierit în acestă luptă. Dar a rămas numele lui în memoria geografică a unor locuri din sudul județului Caraș-Severin de azi. Se păstrează numele peșterii Veterani pe malul Dunării. După semnarea Tratatului de la Karlovitz (1699), Banatul a rămas sub conducerea otomană timp de aproape încă 20 de ani. Abia după pacea încheiată prin tratatul de la Passarowitz (iulie 1718) turcii au fost indepărtați până dincolo de Dunăre.
Monarhia habsburgică a dorit o revigorare a noii sale posesiuni și a pornit o campanie ce avea să repopuleze Banatul. Acesta se afla aproape golit după anii de războaie dar și ciuma bubonică ce a făcut ravagii. Guvernul a recrutat germani din Bavaria, Swabia și Alsacia-Lorena, în special fermierii pentru a revigora agricultura în lunca bogată. Au călătorit pe Dunăre pe vase de lemn spre această zonă. Mai apoi din scândurile acestor plute au fost construite primele adăposturi și chiar case. Astfel primii coloniști germani s-au stabilit pe malul stâng, de sud, al râului Timiș (circa 1720), creând ceea ce se numea „Lugojul german”. La nord „Lugojul românesc” a rămas al populației vechi românești localnice dar și a celor ce au coborât din zonele montane din împrejurimile Caransebeșului. Conducerea imperială le-a oferit privilegii coloniștilor romano-catolici. Este unul din cauzele că au supraviețuit bine păstrându-și limba și cultura central germană.
În secolul al XVIII-lea, orașul a înflorit spectaculos. Au fost construite multe clădiri publice, inclusiv Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. În 1778, după reorganizarea zonei Banatului, Lugoj a devenit reședința județului Caraș. În 1795 printr-o decizie înțeleaptă a fost unificat Lugojul românesc cu Lugojul german. Dar peste secole se mai păstrează încă denumirile în conștiința localnicilor.
Tot odată cu venirea coloniștilor catolici au venit și evrei din zonele central europene. Ei s-au adăugat celor ce se aflau deja din perioada otomană. La început au predominat cei din ramura sefardă veniți mai devreme din zona balcanică. Iar mai apoi s-au alăturat cei germanofoni din ramura ashkenazi veniți în acest Eldorado european ce se infiripa în Banat. Erau de cele mai diferite ocupații de la comercianți, meșteri în diverse meserii căutate pe aceste meleaguri. Iar odată cu ridicarea impedimentelor ce limitau libertatea de credință aceste comunități au prosperat. La început cele două ramuri au rămas separate cu lăcașe de cult separate și comunități distanțate unele de altele. Dar în timp diferențele au fost estompate.
…………………..
De aici șirul poveștii se leagă de cel a tânărului Georg plecat în lume din Lugojul Banatului.
Tatal său a fost pentru o perioadă președintele comunității neologe din Lugoj. Eugen (Jenõ) Dobo (Deutsch) a indus el însuși o nesiguranță în conștiința fiului său: schimbările de nume impuse de schimbările de regim și de țară s-au suprapus peste asprimea educației dată de mama ce nu prea l-a înțeles pe micul visător. Toate culturile se ciocneau în mintea copilului ce avea in nuce acea introspecție a sinelui ce avea să-l facă celebru. În 1933 György Dobó a fost botezat catolic cu o nouă schimbare de nume. Toate duc la o bulversare a rădăcilnilor. Savantul Tobie Nathan, unul din ucenicii lui Dobo (Devereux) susține teoria precum că fonetic cuvântul Devereux ar semăna cu cuvântului românesc evreu, ce ar suna cam la fel, în urechea lui. Nevoia de strămoși cerți sau înventați îl face să-și inchipuie și să inventeze strămoșii francezi.
Prin anii 2010 Tobie Nathan vine în România căutând acele rădăcini atît de ascunse și controversate ale mentorului său. A ajuns în țara noastră convins că face vânătoare de fantome. Până atunci a avut convingerea că geniul maestrului era dublat și de o doză mare de nebunie. La Lugoj a avut marea revelație. Dedvereux nu era un nebun: Pur și simplu era un bănățean! Era atât de pătruns de barocul și multiculturalitatea locurilor încât numai prin ascunzișuri te poți descoperi. Toate discuțiile cu lugojenii întâlniți i-au intărit revelația. Căutând prin arhive vechi a descoperit că nici numele de Deutsch nu era al familiei ci cel de Weissmeier. Era ca un personaj din filmele de aventuri. Cel ce veșnic se ferea de o imagine clară era George(s) Devereux/ Gyõrgy Dobó/ Deutsch/ Weissmeier.
Despre complexitatea acestei minți atât de strălucitoare dar și de întortocheate spune mult faptul că la anii senectuții se reinventează din nou. Cu răbdare și multă muncă aprofundează limba greacă clasică. Se apleacă asupra studiilor autorilor greci pe care-i traduce, explică analizează. A devenit unul din cei mai erudiți experți în mitologia helenistică și în analiza psihologică a miturilor. În acest domeniu Banatul a mai dat un alt mare cărturar, pe Karl Kerenyi.
Doar puțini din cei ce-l cunosc ca antropolog și psihanalist cunosc faptul că a fost un fin cunoscător și critic al culturii și istorie helenistice pe care o promova în scrierile sale. În una din cărțile sale studiază caracterul visurilor profetice în tragediile grecești.Ca în „Dreams in Greek Tragedy: An Ethno-Psycho-Analytical Study, University of California Press, 1976 ori în volumul The character of the Euripidean Hippolytos : an ethno-psychoanalytical study, Chico, Calif.: Scholars Press, 1985.
Opera sa are și astăzi o mare influență în Franța și Statele Unite mai ales în domeniul psihologiei clinice și în tratamentul psihic la populații de culturi diferite, mai ales cele non-europene.
Nu a fost deloc un tip simplu. Nu dădea doi bani pe concepte atât de comune azi ca cel de fi corect politic. Își arăta pe față antipațiile și simpatiile în mod clar și neechivoc. Nici popoarele ce l-au primit în rândurile sale și pe care le-a studiat nu au scăpat de aceste caracterizări dure. Pe când idolatriza cultura indienilor Mohave ce îl consideră fiul lor de pripas și pe care l-au adoptat, la fel de fără ascunzișuri și-a arătat părerea cea mai prostă despre populația Moi din sud-estul Asiei. Aici a trăit a vorbit limba dar îi considera inferiori și prea puțin dispuși la civilizație.
Recent, în 2013 a fost turnat un film inspirat de viața savantului. Pelicula se numește „Jimmy P. Psychotherapy of a Plains Indian” și descrie întâlnire lui Devereux cu un indian cu nevroze traumatice. Regizorul Arnaud Desplechin a apelat în amănunt la scrierile clinice detaliate pentru a crea atmosfera filmului.
La moartea survenită în mai 1985 la Paris, urmașii au avut de îndeplinit o ultimă dorință, poate ciudată pentru unii, dar atât de în ton cu viața și creația maestrului etnopsihologiei. A dorit ca cenușa să să se odihnească pentru veci în cimitirul Parker din Colorado în pământurile „indienilor săi Mohave”. Aici și-a găsit locul și eul cel ce a rătăcit o viață întreagă între științe, limbi, culturi, strămoși, locuri și continente ce nu îl acceptau decât cu greu.
Este doar o mică parte din complexitatea unui spirit liber ce a ridicat cunoaștere la rang de crez. Amprenta Lugojului natal a fost majoră. Dar mai este acel Lugoj asemănător cu cel de azi?
