100 de ani care au schimbat harta Europei !

România nu este singura țară europeană care își aniversează anul acesta centenarul. Dimpotrivă, întreaga hartă continentală a fost modificată în urmă cu 100 de ani, iar partea sa central-estică a fost, practic, reinventată. Sfârșitul Primului Război Mondial trebuia să consfințească, într-un fel, atingerea obiectivelor beligeranților, chiar dacă nu în toată bogăția imaginativă cu care aceștia, plecaseră la luptă. Cele 14 puncte ale Declarației președintelui american Woodrow Wilson, cu precădere punctul referitor la dreptul popoarelor la auto-determinare, punea la grea încercare tradiția imperială/imperialistă a Marilor Puteri din Europa, eforturile lor de a împărți la nesfârșit același petec de pământ și de a redefini identități în funcție de abstracte și stranii interese, aranjamentele lor de salon învăluite în retorică mai fină sau mai provocatoare. De sub hărțile lor subțiate de atâtea și atâtea ajustări, ieșeau acum vocile locului, limbi pe care le ignoraseră și o istorie de care uitaseră să ia la cunoștință. Puterea orbește și desprinde procesul de luare a deciziilor tocmai de întrebarea la care ar trebui să răspundă. Ceea ce s-a întâmplat în jurul discuțiilor purtate acum un secol la Brest-Litovsk (astăzi localitatea Brest din Belarus) stau mărturie!

Rememorare

Acum un secol, Europa se apropia de finalul Primului Război Mondial. Trei imperii aveau să colapseze în moduri diferite, dar cu efecte ireversibile, cel puțin la nivelul memoriei colective, al mentalităților și, deci, al stilisticii vieții publice: Imperiul Austro-Ungar, cel Otoman și, respectiv, Imperiul Țarist. Primul a fost înlocuit de un mozaic de state naționale care și-au căutat forme de exprimare identitară, dar au fost multă vreme anexate ideologic de vecinii mai mari, dincolo de independența nominală; Imperiul Otoman ar fi trebuit să aibă o soartă similară, dar acolo sistemul mandatelor internaționale, respectiv colonialismul au prelungit agonia cumva până astăzi; iar Imperiul Țarist, prematur transformat de bolșevici într-un câmp de experimente sociale, a rămas prizonier al luptelor intestine între tradiție și propagandă. La frontierele sale vestice, câteva state au reușit să iasă din laț jucând extrem de abil într-un moment incert al derulării evenimentelor: Țările Baltice, Belarus și Ucraina, respectiv Polonia, după un ocol suplimentar pe câmpul de luptă.

Din punct de vedere al imperialismului rus și/sau sovietic, aceste țări, considerate pământ rusesc, au fost smulse de diplomația germană (aliată cu Austro-Ungaria), într-un moment oricum confuz al istoriei rusești, tocmai pentru a accelera ieșirea Rusiei din război. Din perspectivă germană, aceste țări — care încă mai aveau o parte consistentă a populației de naționalitate și, mai ales, de expresie germană — trebuiau preluate sub controlul Berlinului, atât pentru a păstra/redobândi controlul strategic al unor regiuni, cât mai ales pentru a deveni exportatoare de hrană pentru hegemon. Cazul Ucrainei este mai mult decât grăitor.

Dar nu vorbim despre un teritoriu pustiu, nelocuit! Nici despre unul proaspăt descoperit de navigatori… Societăți care construiseră de secole un mod de viață similar celui vest-european, îmbrățișând creștinismul în multiple variante, dar și formule consistente de organizare politică, aceste societăți au auzit ceasul timpului și au reușit să intre pe agenda internațională creând state independente ca urmare a unor negocieri diplomatice. Râvnite de vecini, dar amintindu-și cu mândrie trecutul, au dejucat planurile conducătorilor de oști, chiar dacă pentru unele — Lituania — succesul reprezenta cam puțin față de așteptări, iar pentru Letonia, o primă intrare pe hartă, ca stat independent!

În esență, se căuta o formulă de încetare a războiului, dar fiecare parte încerca fie să-și  securizeze teritoriile dobândite prin lupte sau ocupație în timpul conflictului, fie să le extindă la masa discuțiilor. Europa Centrală și de Est părea a fi moneda principală cu ajutorul căreia să se cumpere sau vândă influențe, frontiere, hrană sau arme. Nu era clar dacă regiunea, în ansamblul său, urma să devină/să rămână un teritoriu intermediar/un cordon sanitar de protecție reciprocă (buffer-zone) sau dacă ar fi trebuit „re-tranșat”, pe modelul partițiilor statului polonez, între puterile negociatoare. Și astfel, fără un program clar, fără viziune și, mai ales, fără a înțelege nimic din ceea ce se petrecea în acele societăți, toți jucătorii au jucat neconvingător, deschizând o fereastră de oportunitate auto-determinării.

Ucraina

Atunci, ca și azi, Ucraina a reprezentat călcâiul lui Ahile în geopolitica Europei Centrale și de Est. Generalii și diplomații Puterilor Centrale adunați la Brest Litovsk au înțeles că orice negociere cu Rusia — Țaristă, Socialistă, Bolșevică sau cum o mai fi fost în tumultul mișcărilor din 1918 — orice negociere putea fi scoasă din impasul baletului logoreic printr-o poziție fermă în privința Ucrainei. Aceasta era considerată nu doar teritoriu rusesc, ci creuzetul culturii și civilizației ruse, trimiterea fiind, desigur, la epoca de înflorire a Kievului. Țară mare, cu o populație numeroasă — a se citi: brațe armate sau forță de muncă — și, mai cu seamă, o țară cu resurse naturale, era talismanul aducător de soluții. Trebuie spus că harta de atunci a statului nu semăna deloc cu ceea ce știm astăzi! În mare parte, prin Ucraina se înțelegea mai cu seamă Galiția, Bucovina (conform scriptelor!!!) și Volhynia, adică ceea ce vizualizăm azi drept Ucraina occidentală. Fostă componentă a Marelui Ducat al Lituaniei, conectată la cultura Europei Centrale, prin Polonia, prin Biserica Greco-Catolică și prin limba germană folosită în mediul universitar, Ucraina se temea de iminenta includere în Imperiul Bolșevic, de credință ortodoxă și înapoiere economică. De aceea, a cerut sprijinul Puterilor Centrale, oferind la schimb grâne.

Pentru Rusia, independența Ucrainei era de neconceput! De aceea, tergiversa orice înțelegere politică mai serioasă, sperând, prin Leon Troțki, în victoria revoluției proletare, care să ofere satisfacție populației și să înlăture temerile. Dacă partea estică a țării, așa-numitul Hatmanat, era mai ușor de menținut în sfera de putere rusă, datorită credinței ortodoxe și a temerii de ocupația germană, pentru vestul țării perspectiva era de neconceput. Se creaseră câteva state ucrainiene, iar insistența cu care Rusia Bolșevică dorea aducerea acestora sub control cerea o reacție fermă. De aceea, Secretariatul General al Ucrainei a declarat independența țării, a convocat alegeri pentru Adunarea Constituantă pentru data de 9 ianuarie 1918, propunând ziua de 21 ianuarie drept prima zi de lucru a acestui parlament independent. Lenin a dat un ultimatum de 24 de ore „Republicii independente și burgheze” să renunțe la întregul proiect statal și, astfel, orientarea spre vest devenea urgentă. Înțelegerea numită Brotfrieden — pâine contra protectorat militar și politic —, înțelegere parafată în 9 februarie 1918, a dinamitat negocierile de pace între Germania și Rusia și a dat Ucrainei speranțe. Practic, Germania și Austro-Ungaria se angajau să apere Ucraina, care le furniza hrana de fiecare zi. Intrarea armatelor acestor țări în Ucraina a antrenat atât supărarea Rusiei, cât și radicalizarea mișcărilor naționaliste din țara vecină. Marea Britanie și Franța au refuzat să intervină, fiind aliate cu Rusia. Iar aceasta condiționa, acum, încheierea armistițiului, de renunțarea la tratatul cu Ucraina. Practic, pentru Lenin, un asemenea tratat reprezenta un afront la integritatea Rusiei Bolșevice.

Si totuși, Tratatul de la Brest-Litovsk a fost semnat în 3 martie 1918, având un corpus principal cu referire la Țările Baltice și Belarus și un text adițional, reprezentând înțelegerea între Puterile Centrale și Ucraina independentă!

Belarus

Încă sub ocupație germană, Belarus își declară independența la 25 martie, în virtutea celor prevăzute pentru acea regiune în același Tratat de la Brest-Litovsk. Era prima tentativă de a forma un stat de sine stătător, dar, și aici, suntem departe de o perioadă de adevărat pionierat! Cultura societală și instituțională acumulată și moștenită din perioada Marelui Ducat al Lituaniei, dar și din timpul dominației poloneze și-au spus cuvântul! Din păcate, prea tânărul stat s-a aflat în calea războiului polono-rus, ce avea să izbucnească, și va avea de așteptat până în 1991 spre a reînnoda povestea independenței.

Lituania

Asemeni Ucrainei — și, în parte, Belarusului —, Lituania urma să intre sub protecția Germaniei. Practic, întregul litoral Baltic era vizat, cu precădere în numele tradiției hanseatice, precum și al intereselor Berlinului în a contracara și controla extinderea puterii bolșevice. Ca urmare, Germania urmărea să preia Țările Baltice sub propria coorodonare, promițând drepturi culturale și facilități economice în schimbul acceptării legilor germane și unui guvernator german. În replică, Comitetul Lituanian a pronunțat Declarația de Independență (11 decembrie 2017) și a negociat în jurul ideii de alianță permanentă cu Germania. În timp ce aceasta refuză să recunoască independența, noul stat afirmă că reprezintă o restaurare a statului independent moștenitor al tradiției Marelui Ducat. Această restaurare se dorește a fi un stat național, guvernat pe principii democratice, spre deosebire de conglomeratul multinațional aristocratic care i-a premers. Dincolo de volutele diplomatice, Tratatul de la Brest-Litovsk, din 3 martie 2018, a consfințit independența statului și este, azi, aniversat cu mult fast.

Necazul lituanienilor a fost că documentul Declarației de independență a dispărut la scurtă vreme după proclamare, tocmai pentru că efectele sale deranjau puterile vecine. Multă vreme acestea au contestat însăși existența lui. Dar anul trecut, cercetătorul Liudas Mazylis de la Universitatea Vytautas Magnus din Kaunas, Lituania, a descoperit originalul într-o arhivă din Germania. „Avem acum cel mai bun dar, cel mai bun monument pentru sărbătorirea centenarului”, a exclamat președina țării, Delia Grybauskaite. „Ne-am găsit certificatul de naștere”, a adăugat ambasadorul Lituaniei în Germania, dl Deividas Matulionis.

Letonia, Estonia, Polonia

Letonia a avut nevoie de un timp mai lung până să reușească să se organizeze ca stat, proclamând republica democrată abia în 18 noiembrie. Totul se baza pe prevederile Tratatului de la Brest-Litovsk, dar teritoriul de azi al țării se găsea împărțit în trei regiuni cu statute diferite: Latgalia, Curland și, respectiv, Semigalia. Estonia a avut nevoie de un scurt război de independență, proclamându-și eliberarea în 24 februarie 1918 și obținând confirmarea la Brest-Litovsk. Polonia deja reprezenta o ofensă generală la adresa intereselor Germaniei și Rusiei, care nu concepeau renașterea acestei țări. A urmat un lung război pentru eliberare și independență, dar, simbolic, Tratatul de la Brest Litovsk este considerat încheierea partiției țării, după mai bine de un secol de ocupație.

Orice asemănare…

Tratatul a avut o viață foarte scurtă! A fost denunțat sau încălcat după numai 8 luni de trei dintre patru puteri aliate: Germania, Turcia și Austro-Ungaria. Numai Bulgaria l-a respectat. A stârnit controverse și a hrănit dușmănii. Dar reprezintă piatra de hotar a independenței și speranțelor Europei Centrale și de Est, practic a fostului spațiu al Marelui Ducat al Lituaniei. Pe el s-au întemeiat eforturile de eliberare de sub dominațiile ce au urmat, inclusiv ieșirea din URSS. Și a fost tot o poveste despre Germania și Rusia, încercând fiecare să limiteze puterea celeilalte și să-i acapareze teritorii; și despre rolul de regiune buffer a Europei Centrale; și despre Ucraina; și despre orgolii hrnăite cu importuri de alimente și spații strategice; și despre refuzarea Poloniei la masa negocierilor. De fapt, un simplu episod din lupta pentru auto-determinare dusă împotriva instinctului imperial de dominare!