Pe Constantin Daicoviciu l-am descoperit târziu, după mulți ani de când încerc să fac cunoscute, pe plan naţional, prin intermediul scrisului, adevăratele valori ale Banatului Montan. Nu-mi pot da seama ce anume m-a împiedecat până acum. Sigur, nu faptul că, încă din deceniul al şaselea al secolului trecut, este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din ţară. Poate că a fost om politic și a făcut unele compromisuri cu puterea comunistă. Acum, nu mai contează, vorba românului „mai bine mai târziu decât niciodată”.

S-a născut în Căvăran (1 martie 1898), unde a urmat şcoala primară, iar tatăl său, Damaschin, i-a fost dascăl. Studiile secundare le face la Lugoj şi la Liceul„Traian Doda” din Caransebeş. Studiază filologia clasică la Universitatea „Ferdinand I” din Cluj. Dintre iluştrii profesori pe care i-a avut la Cluj, îl amintesc doar pe marele arheolog Vasile Pârvan şi pe ilustrul profesor de latină şi greacă Vasile Bogrea, ale căror cursuri l-au ajutat să-şi însuşescă aceste limbi, astfel încât să poată să traducă din ele. Din 1923 a fost cadru didactic la Catedra de Antichităţi Clasice şi Epigrafie, unde a parcurs întreaga ierarhie academică, iar între anii 1957 și 1968 a fost rector al Universităţii „Babeş-Bolyai”. De menționat că, din 1925, timp de doi ani, a fost bursier al Şcolii Române din Roma, iar după ce şi-a luat doctoratul în Istorie şi Arheologie, începând din 1929, timp de patru ani a întreprins o serie de călătorii de studii în Austria, Germania, Franța, Grecia și Ungaria. Încă de la primele două studii, publicate în „Anuarul Școlii de la Roma”, lucrările sale ştiinţifice au fost fost apreciate de istorici cunoscuţi, între care şi de academicianul Emil Condurache.

După 23 august 1944 a deținut o funcție de răspundere într-un minister, aproape trei decenii (1945–1973), a fost director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei. În 1961 a fost ales membru în Consiliul de Stat, sub preşedinţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de care era apropiat. Dar nu aceste alegeri şi nici funcţia de subsecretar de stat, ambele vremelnice, au făcut să rămână o personalitate emblematică peste vremuri, ci autoritatea sa de istoric care, între anii 1924 și 1936 a executat săpături de amploare la Sarmizegetusa Romană (Ulpia Traiana), unde a condus mulți ani cercetările din Munţii Orăştiei și unde au fost descoperite cetăţile dacice, inclusiv capitala Daciei Romane. Apoi, compromisul cu oficialităţiile comuniste a făcut posibilă salvarea zestrei universitare interbelice — altfel, ar fi fost eliminate ultimele valori profesionale şi culturale, adevăratele elite din universitatea clujeană. Din acesată succintă prezentare nu poate fi omisă colaborarea istoricului cu instituţii prestigioase din afara ţării. A fost membru corespondent al Institutului de Arheologie din Berlin, al Academiei Austriece de Ştiinţe din Viena, al Societăţii de Studii Latine din Paris şi al altor societăţi ştiinţifice străine. A participat, ca raportor, la congrese şi întâlniri internaţionale. Este unul din puţinii români laureat al Premiului Internaţional Herder, iar în ţară a fost distins cu numeroase premii şi onoruri. În 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.

La baza recunoaşterii valorii sale de om de ştiinţă au stat, fără îndoială, contribuţiile sale ştiinţifice, între care menţionăm lucrarea Transilvania în antichitate, tradusă în 1945 cu titlul La Transylvanie das I’antiquite, o cuprinzătoare sinteză a istoriei Daciei din Paleolitic până la începutul epocii feudale; Aşezări dacice în munţii Orăştiei (1951, în colaborare); Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică (1954); redactor responsabil şi coautor la vol. I din Istoria României (1960). Dacica (1969).

Deşi din tinereţe a trăit la Cluj, nu şi-a uitat nicio clipă Banatul natal şi, mai bine de un deceniu (1929–1940), a sprijinit editatea periodicului, la care a și colaborat, „Analele Banatului”, al Muzeului Banatului din Timişoara. Mai târziu, prin 1969–1970, când Muzeul Judeţean Caraş-Severin a înfiinţat propriul anuar, „Banatica”, a acceptat să fie în fruntea comitetului de redacţie. E drept, nici bănăţenii lui nu l-au uitat: din 1973, satul din Caraş-Severin în care s-a născut îi poartă numele; la Caransebeş se organizeză, periodic, simpozionul internaţional „In memoriam Constantin Daicoviciu”; Centrul de Studii de Istorie şi Arheologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara poartă numele „Constantin Daicoviciu”. Nici clujenii nu l-au uitat pe neobositul cărturar şi îi vor întâlni statuia în bronz pe strada care-i poartă numele. În 1966, când a venit decretul cu întreruperea sarcinii, fiind şi preşedintele Consiliului de Stat, Daicoviciu a avut curajul să-i spună lui Ceauşescu: „Până unde mergem. Să intrăm şi în patul omului?”. Fie numai această frază şi e suficient să ne dăm seama că omul de ştiinţă era dublat de o personalitate puternică în care domina bunul-simţ al ţăranului român, din a cărui stirpe se trăgea.

Nu pot încheia această scurtă evocare fără a-l cita pe istoricul Dumitru Protase, care a scris despre Constantin Daicoviciu: „Substanţa lucrărilor ştiinţifice ale distinsului învăţat, pe lângă dimensiunile daco-romane, are incontestabile trăsături şi valenţe ale istoriei antice europene, o personalitate complexă, un european autentic, cu rădăcinile puternic înfipte în pământurile străbune de la Dunăre şi Carpaţi. Cu toate dificultăţile şi vremurile schimbătoare în care i-a fost dat să trăiască, el a fost şi va rămâne, în lumea creatorilor de şcoală, a concepţiei şi realizărilor istorice, a organizării şi conducerii instituţionale ori a cercetării ştiinţifice, un neîntrerupt maestru”.

TITUS CRIŞCIU