Ioana Burghel (n. 19 martie 1968, în Bolboși, Gorj) a publicat poezie în numeroase reviste literară din ţară şi este autoare a cinci volume de versuri: Hoața de maci (2013), O fereastră întredeschisă într-un câmp răpit de maci (2013), Vene de pământ (2016), Vis cu sandale roșii (2016), Vibrații (2017). Lucrează ca economistă în oraşul Motru, este căsătorită şi are doi copii.
Robert Şerban: Se spune că poţi fi artist oriunde, în orice colţ de lume. Şi eu cred asta. Dar sunt curios să aflu de la tine cât de complicat e, în România de azi, să te manifeşti ca artist într-un oraş de provincie cum e Motru. Internetul anulează graniţele? E suficient micul univers al fiecăruia?
Ioana Burghel: Da, în teorie, așa e! Poți fi artist în orice colț de lume, însă, în România zilelor noastre și într-un orășel cum e Motru, cu viață culturală redusă, este foarte greu. În orașele mici, cultura e mai mult un fenomen care se desfășoară pe hârtie sau la nivel de școli, și asta cu eforturi mari din partea celor care încă mai cred în actul de cultură desfășurat în condiții de mare ținută. Nu există fonduri pentru asta, sau sunt insuficiente, iar în față, de regulă, ies cei care spun mult și nu au nimic de transmis. Omul de pe stradă nu mai are noțiunea unui act cultural de calitate, după cum n-o au nici mulți dintre cei care ar trebui să se ocupe de cultură. Există, după cum bine știi, tot felul de edituri care publică doar pentru bani și publică persoane care scriu mult și prost. Între un vers simplu, școlăresc, șchiop și unul care obligă la un anumit efort intelectual, omul simplu îl va prefera pe cel din urmă, tocmai din acest motiv. În orașele mici, dacă întrebi de orice scriitor bun al prezentului (în afara celor cuprinși în manuale), nimeni nu va ști să-ți spună! Internetul a adus și bune, și rele. Într-un fel, a anulat granițele dintre oameni, i-a adus aproape, dar, în același timp, nu a găsit modalitatea de a controla impostura, nonvaloarea, falsul, pentru că toată lumea are acces la orice, oricum și în orice condiții. Însă, chiar și așa, e un mod liber de a te exprima, de a lega prietenii cu oameni asemeni ție, de a stabili ce și cum, cât și pe cine accepți în viața ta virtuală. Pentru mine, provenind dintr-un loc mic, internetul a fost o binecuvântare! Te-am cunoscut pe tine și am cunoscut foarte mulți alți oameni minunați, contemporani, pasionați de ceea ce fac, m-am pus la curent cu aparițiile noi, editoriale, cu evenimentele culturale și cred că viitorul nu va avea cum să mai fie privit altfel decât prin prisma acestor sisteme moderne de comunicare.
În ceea ce privește „micul nostru univers”, el poate să-ți fie suficient atunci când vrei să te retragi într-o zonă de confort care este numai a ta, însă dacă simți că poți să fii și tu una dintre pietrele de la temelia viitoarei lumi, atunci ești obligat să părăsești grădina cu flori și să fii pregătit pentru orice. Trebuie să lupți și să demonstrezi continuu, să fii permanent în competiție cu tine, raportându-te la cei din jurul tău și conștient că urma sau amprenta lăsată va avea mereu două tăișuri.
R.Ş.: Scrii şi publici poezie de mulţi ani. Cum te percep cei din jurul tău, familia, prietenii, cunoscuţii, vecinii? S-a schimbat, de-a lungul timpului, felul în care e privit un poet?
I.B.: Cei din familia mea nu au preocupări artistice, însă mă acceptă așa cum sunt. Se bucură, evident, de orice realizare și se întristează de câte ori simt că eu sufăr pentru că lucrurile nu sunt așa cum mi-aș dori. Când trăiești într-un loc mic, numai dacă tu ești o persoană conflictuală nu te înțelegi cu lumea din jurul tău. Eu nu am această problemă! Prietenii mei sunt aceiași de ani buni, însă nici ei, nici vecinii, nici cunoscuții nu mă percep altfel. Le ofer cărțile cu plăcere, dar nu-mi place să discut despre această latură a mea. Poeții, în general, au fost dintotdeauna priviți într-un mod ciudat, însă, da, cred că după 1989 statutul unui poet a devenit, cumva, altul. Și, din păcate, nu neapărat mai bun. Oamenii s-au obișnuit cu o anumită tipologie a poetului, cu un șablon greu de depășit dacă nu faci parte din mediile academice. Cred că la asta contribuie și faptul că se scrie foarte multă poezie și există prea puțini poeți, ceea ce, cumva, creează confuzie în rândul cititorului care, nemaiavând repere, se întoarce veșnic la ceea ce cunoaște deja, iar pe toți ceilalți are tendința de a-i amesteca și de a-i trimite într-o zonă periferică.
R.Ş.: Se discută aprins, în ultimul timp, despre discriminarea femeilor, despre cât de complicat e să fii femeie în România. Care e poziţia ta? Te simţi discriminată? Ai fost discriminată?
I.B.: Cunosc foarte bine subiectul. Am debutat la 45 de ani în volum și nu pentru că m-ar fi discriminat cineva sau pentru că mi s-ar fi întors spatele, ci pur și simplu pentru că eu am neglijat să mă ocup de această latură. Atenție! A nu se confunda abuzul, violența (de orice fel), hărțuirea, cu discriminarea. Din multe puncte de vedere, da, nu e ușor să fii femeie în România. Nu e ușor nicăieri! Sunt multe femei scriitoare, inclusiv din rândurile celor care fac parte din mișcarea feministă, și sunt chiar foarte bune. Cred că depinde mult de fiecare în parte, de modul în care înțelegi tu un refuz de a fi publicat undeva, de a fi invitat la un eveniment sau altul, de a ocupa o funcție, de a primi un premiu important… Nu știu, sunt multe, multe aspecte. Eu pot să mă simt discriminată pentru că sunt multe tinere autoare mult mai vizibile decât mine sau mult mai bine promovate? Nu, evident! Eu cred că, dacă ai har, dacă ești foarte bună în ceea ce faci, dacă nu iei toate lucrurile în tragic, dacă ai încredere în forțele tale, dacă nu te grăbești, cu siguranță va veni și ziua recunoașterii pe care o aștepți. Poezia nu are sex. Ori este, ori nu este!
R.Ş.: Vibraţii, cea de-a cincea ta carte de versuri, dă seama despre creatoarea autentică şi originală care eşti. Care e relaţia ta cu scrisul, care e rostul lui în propria ta viaţă?
I.B.: Pe mine, fără să spun vorbe mari, scrisul m-a salvat. M-a salvat de moarte, m-a salvat de mine, de toate zonele negre ale existenței mele de până acum. Îmi este prieten, dușman, soț, amant, copil. Relația mea cu scrisul trece de la agonie la extaz. Și dacă nimeni pe lume nu ar ști de existența mea, eu tot aș scrie. Așa sunt eu, așa simt eu! Poate că nu mă încadrez în nu știu ce curente sau tipare literare, nu sunt atât de erudită, poate n-o să cunosc niciodată celebritatea aceea, adevărată, pe care, conștient sau inconștient, ne-o dorim cu toții, însă scrisul e parte din ființa mea și, cu siguranță, așa va rămâne până la capăt; cu iubiri, cu trădări, căderi, înălțări…
R.Ş.: Este evident că se scrie multă poezie, deşi — o spun statisticile — cititorii sunt foarte puţini. Îţi ştii o parte dintre cititori? Nu te-a încercat niciodată sentimentul zădărniciei? Are rost să publici pentru aproape… nimeni? Ce ar înseamna succesul în poezie?
I.B.: În linii mari, îmi cunosc cititorii și mă bucur că ei fac parte din categorii sociale diferite. Mi-aș dori să am posibilitatea să-i întâlnesc într-o bună zi, după cum mi-aș dori să fiu mult mai prezentă în librării, încât ei să aibă posibilitatea să-şi achiziționeze o carte de-a mea. Cred că orice autor care pune suflet în ceea ce scrie are momente de disperare, e încercat de sentimentul zădărniciei, al neputinței, însă, cum am spus, dacă scrisul e în tine, te ridici și treci peste tot ce e greu. Dacă simt că nu are rost să public, nu public, pur și simplu! Pentru mine succes ar înseamna ca poezia mea să atingă acea latură a sensibilității umane care să-l determine pe cititor să-și pună întrebări, să caute răspunsuri, să simtă că, citindu-mă, ceva-ceva din starea lui, din zona lui de confort a fost răsturnat; să-i dea posibilitatea să privească și să înțeleagă lumea dintr-un unghi cu totul și cu totul diferit.
R.Ş.: Se pregăteşte o antologie a poeţilor din întreaga lume. Care este poemul cu care participi la ea?
I.B.: Poemul este…
TRAVALIU
nu mai scrieţi poezie
vă spun
o să muriţi de foame şi de sete
vă veţi amaneta lumina din suflet
pentru acest demiurg cu privire de fiară
veţi tăia din voi bucată cu bucată
până când
nici sângele nu va mai fi de ajuns
vor veni la ospăţ vulturi şi ciori
lighioane cu nume complicate
se vor hrăni cu trăirile voastre
până când
veţi rămâne prea puţin
pentru ochii furnicilor
nu născocesc o poveste
poezia e o durere în care te naşti
după cel mai lung travaliu
Succes pe mai departe!