Anul care tocmai s-a încheiat a înregistrat numeroase alegeri electorale în Europa, vizând toate nivelurile puterii democratice. Ceea ce se întrezărea prin prisma repetării turului II al prezidențialelor din Austria la finele lui 2016 a devenit deja o certitudine: partidele de extremă dreapta, populismul radical, mișcările anti-migrație, anti-euro, anti-establishment au preluat importante cote din puterea politică, intrând în parlamente, în consiliile locale, în alte poziții de decizie. Dar însăși marea lor diversitate tipologică, discursivă ori teleologică face ca explicații de tipul impactului migrației ori intervenției implicite sau discrete a Rusiei să se dovedească a fi mult simplificatoare. Vom trece în revistă principalele momente care au adus la rampă aceste grupări politice, pentru a ne întoarce apoi în teoria socială și, abia astfel echipați, să tragem cu ochiul la momentul de vârf al anului, manifestările ce au marcat Ziua Independenței Poloniei.
Întâmplări electorale din 2017
Austria a continuat desprinderea din tradiția postbelică a coabitării într-o Mare Coaliție și a adus la putere Noul Partid Popular în alianță cu Partidul Libertății, (32% + 26% voturi) având în frunte un politician tânăr și ambițios, pe Sebastian Kurz. Este o guvernare de dreapta cu simpatii pentru extrema dreaptă, cu o agendă clară în ceea ce privește migrația, reforma birocrației interne, dar și a Uniunii Europene.
Germania a asistat aproape neputincioasă la eforturile Angelei Merkel de a configura o nouă coaliție de guvernare, după ce ascensiunea Alianței pentru Germania — AfD — la 13,5% dintre opțiunile exprimate la vot, a încurcat aritmetica puterii și logica postbelică a țării. Frauke Petry, lidera AfD, a devenit adevărata câștigătoare a scrutinului unei țări reconstruită pe negarea extremei drepte.
Franța a reușit să se trezească în intervalul dintre cele două tururi ale scrutinului prezidențial și să evite mutarea lui Marine Le Pen la Palatul Elysee. Aceasta a obținut însă 34% din sufragii și controlează numeroase legislative regionale, după ce și-a dus partidul în pragul puterii.
Alegerile locale din Italia, desfășurate în luna iunie, au înscris în dreptul coaliției de centru-dreapta 59 de victorii din 156 de localități cu peste 15.000 de locuitori și i-au oferit, astfel, locul doi între forțele politice ale țării. Această coaliție include 8 formațiuni, între care Liga Nordului, Forza Italia, Frații Italiei, Alternativa Populară. Au urmat în octombrie cele două referendumuri gemene din Lombardia și Veneția, în pregătirea parlamentarelor de anul viitor. Au votat în favoarea unei autonomii lărgite a acestor două regiuni peste 95% dintre cei prezenți la urne.
Cehia s-a înscris și ea pe listă, cu alegeri parlamentare care au dat 30% din voturi partidului ANO a lui Andrej Babis, urmat de o listă de formațiuni anti-sistem, împreună cu care adună peste 60% dintre mandate: Partidul Democraților Civici, Pirații și, respectiv, partidul de extremă dreaptă Libertate și Democrație Directă al lui Tomio Okamura. Refuzul de a accepta cotele de migranți impuse de Uniunea Europeană a dus la deschiderea procedurilor judiciare împotriva țării, dar cehii rămân hotărâți să-și păstreze omogenitatea etnică de aproape 96%.
Bulgaria a trecut de alegerile parlamentare anticipate din martie, păstrându-l pe Boiko Borisov în fruntea guvernului, dar au așezat 9,07% dintre fotoliile parlamentare pentru Uniunea Patrioților, coaliție de formațiuni populiste și naționaliste, cu simpatii pentru extrema dreaptă.
Ungaria nu a avut anul acesta competiție electorală, dar politicienii se poziționează deja în vederea parlamentarelor din primăvara viitoare. În acest efort se înscrie întrunirea din iulie, organizată la periferia Budapestei, pentru a prezenta noua alianță, Forță și Determinare, reunind partidul neo-nazist Betyársereg (Armata Haiducilor), condus de Zsolt Tyirityán, cu tinerii din organizația fascistă Identitesz.
Vorbind, atunci, în fața unui grup restrâns de suporteri radicali, Tyirityán a menționat nevoia unui spațiu vital pentru fiecare națiune și imperativul de a lupta pentru Europa albă. Balázs László, unul dintre liderii tinerilor din Identitesz, a avertizat, la rândul său, că „milioanele de migranți arabi, africani, dar și țiganii vor lăsa de-o parte orice urmă de toleranță de îndată ce vor înțelege puterea pe care le-o va da impactul lor demografic. Ca urmare, comunitatea noastră (maghiară, n.n.) trebuie să aibă întâietate, neputând fi vorba despre nicio egalitate!” S-au rostit avertizări privitoare la posibila incendiere a campusurilor cu migranți, declarații de „război împotriva neoliberalismului”.
Slovacia, deocamdată, e mai moderată prin alegerile regionale în care partidul lui Marian Kotleba nu a mai obținut guvernarea niciuneia dintre cele 8 entități, datorită unei mari alianțe a tuturor contracandidaților. Dacă Slovenia și Croația păstrează, deocamdată, guvernări de centru, dar și memoria anilor ’90, nordul scandinav inventariază lideri și partide cu programe tot mai radicale: Jimmie Akesson, în fruntea Suedezilor Democrați (obținând 49% din voturi la parlamentarele din 2014), sau Kristian Thulesen Dahl (care a urcat Partidul Popular Danez la 21% la alegerile de anul trecut cu sloganul „Mai multă Danemarcă, mai puțină Europă!”) Așadar, Europa încotro?
Pacea (socială) e represivă
Europa și-a făcut un titlu de glorie din lunga pace postbelică, prezentând-o pretutindeni drept dovadă a victoriei binelui, rațiunii, modernității. Faptul că principii, norme juridice, compromisuri și tratate au luat locul armelor și crimei a constituit un nou mod de comunicare pe continent și a permis, desigur, refacerea societăților, a încrederii în forțele binelui, a structurilor și instituțiilor. Dar, ne spune Herbert Marcuse, „civilizația a progresat ca dominație organizată”. Instincte și resentimente, forțe fizice și chiar posibilitatea de a le distribui în dialogul zilnic al scenei sociale și/sau politice, toate acestea au fost — rațional — așezate în cutiuțele lor pe raftul istoriei, cu eticheta jucării periculoase. Coexistența și, mai ales, previzibilitatea, șansele schimbului de mărfuri, apoi de idei, toate trebuiau hrănite cu alte atitudini reciproce. Câtă vreme Robinson Crusoe a fost (dar chiar a fost?) singur pe insula lui, nu avea nevoie nici de dialog, nici de cuvinte, ci doar de instinctele lui de supraviețuire. Odată cu apariția celuilalt, a lui Vineri, situația s-a modificat mai radical decât era el pregătit să admită sau, mai ales, să împlinească. Locul puterii fizice trebuia luat de strategiile comunicării, simpla prezență a altuia cerea acceptare, toleranță, adaptare, compromis. Iar toate acestea limitează libertatea noastră în schimbul promisiunii unui bine comun. Iar aici, același Marcuse avertizează precum corul antic: „dacă absența reprimării reprezintă arhetipul libertății, atunci civilizația reprezintă lupta împotriva acestei libertăți”.
Lecția principală pe care nu am învățat-o nici acum este că pacea (socială, politică, internațională) presupune compromis și renunțări. Coexistența este proiectul care rupe din absolutul fiecăruia pentru a-i lăsa o autoritate relativă. La ora aceasta, suntem prea mulți indivizi pe planetă pentru ca fiecare să-și păstreze o insulă pe care să poată exercita puterea absolută. Și atunci, vine procesul de educație civilă, uneori și politică (dezirabil), pentru a propune trocul: renunți la această valență, competență, pornire și e posibil să participi la partajul continuu, niciodată încheiat, al bunurilor comune. În termenii psihologiei, am spune: renunți la un instinct pentru o promisiune, un principiu, o valoare. Câți oameni sunt pregătiți pentru a accepta? Până unde putem accepta reprimarea continuă și care este linia dincolo de care neîmplinirea ofertei ne împinge înapoi în instinctual? „Cultura este autolimitare și stăpânire de sine” (Johan Huizinga). Dar nu toți oamenii sunt premianții acestui travaliu, după cum nu toate visele sociale au sorți de izbândă. Uneori mai e nevoie de timp, alteori de un lider încă nenăscut; uneori nu avem dicționarul potrivit sau cântecul sirenelor se aude mai puternic decât amintirea contractului social.
Uniunea Europeană a început și a crescut ca o astfel de înțelegere, în care oamenii raționali au imaginat schimbul: reprimare a voinței de putere în favoarea administrării în comun; renunțare treptată la impulsul de a fi stăpân absolut spre a fi guvernator alături de celălalt; și, poate cel mai grav element, acceptarea dreptului de cetate pentru toți eroii, nu doar pentru cei naționali! Europa diversității urma să fie o casă comună. Dar Robinson (individ sau națiune) a obosit… Își vrea din nou insula numai pentru el (!) Dacă Europa, globalizarea, multiculturalismul reprezintă proiecte civilizaționale trans- ori postnaționale, costul lor este un plus de reprimare pentru care Robinson nu mai are resurse psihice. Renunță la darurile neprimite încă, dar și la cele pentru care consideră că a plătit prea mult cu ființa sa.
În plin secol al luminilor, Condorcet demonstra că, până la urmă, voința celor mai mulți este cea care prevalează. Faptul însuși că națiunile ori chiar regiunile se retrag, fiecare, în cochiliile lor probează că majoritatea actorilor sociali, cei mai mulți, votanți, nu mai dispun de resurse pentru a susține proiecte psihic ori spiritual costisitoare. Partidele, liderii, organizațiile au tot promis, au consumat, au redefinit fără a oferi motive suficiente pentru continuarea jocului. Foamea, în acest caz, se numește agresivitate acumulată (Marcuse) și consumă cu disperare tot ce atentează la păstrarea identității: celălalt, moneda euro, migrațiile, mobilitatea, informațiile, instituțiile, drepturile și, mai ales, libertățile vecinilor.
Europa albă a națiunilor frățești
Polonia sărbătorește în fiecare 11 noiembrie refacerea țării prin eliberarea (din 1918) de sub tripla stăpânire străină care i-a partajat teritoriul și suflarea timp de 123 de ani. Rusia, Prusia și Austria au fost acolo pentru a se asigura că Polonia lipsește de pe hartă. Astfel, cultura a fost obligată să se salveze împotriva istoriei și să-i întărească pe oameni pentru momentul oportun al redesenării frontierelor. Începând din 2009, la manifestații sunt invitate grupuri din străinătate, mai ales din națiunile cu care polonezii au mers împreună prin timp: unguri, slovaci, suedezi. De la an la altul evenimentul a dobândit amploare tot mai mare, anul acesta participând peste 60.000 oameni, după aprecierea poliției poloneze, cel mai mare miting al extremei drepte europene, după comentariile presei internaționale. Steaguri, fumigene, contra-manifestație, suport al politicienilor puterii, protest internațional — toate au avut loc la masa festivă. Organizat de partidele extremiste, Câmpul Radical Național, Mișcarea Națională, Tineretul Polonez, dar cu susținerea guvernului („A fost o imagine minunată” — spunea Mariusz Blaszczak, Ministrul de Interne), marșul prin întreaga capitală poloneză a fost un spectacol splendid și cutremurător totodată. Întregul arsenal al extremiștilor a creat, într-adevăr, o imagine de neuitat, amintind de apetitul polonez pentru solidaritate și întoarcere la spirit. S-a cântat străvechiul We want G-D, (Îl vrem pe Dumnezeu) dar s-a cerut și îndepărtarea evreilor de la putere, moarte dușmanilor țării, „Onoare și glorie eroilor neamului” sau „Europa albă cu sânge pur”! Adică revenirea pe insula lui Robinson, într-o Polonie catolică, omogenă etnic și suverană. „Polonia, bastion al Europei creștine”, în mod evident fără migranți, fără nevoia de toleranță și, mai ales, de celălalt. Dar cum să-l „vrei pe Dumnezeu” când îi respingi pe toți ceilalți?
Autoreglarea sistemului social
Perioada postbelică a reprezentat un continuu examen al conștiințelor, o luptă a fiecăruia cu el însuși, cu ceilalți, cu o lume pe care trebuia să o locuiască fără a ști cum și cu ce costuri. „Prețul nu se exprimă în dolari și cenți, ci în vieți umane și în libertate umană” (Marcuse). Iar libertatea înseamnă revenirea pe insulă, adică exact ceea ce cer, azi, partidele extremiste din Europa: libertate (Austria, Olanda), regiuni (Flandra), al