Când moare un Rege

Majestatea Sa, Regele Mihai, nu mai este printre noi. Murind la vârsta patriarhilor Bibliei, s-ar spune că dispariția sa nu ar trebui să provoace o emoție specială printre români. Că lucrurile nu stau deloc așa, mărturie sunt reacțiile multor oameni cu care, întâlnindu-mă în cele două zile scurse de la trecerea Regelui în neființă, nu-și puteau reprima un sincer regret. Și o tristețe adâncită undeva, pe fețele lor, în momentul în care aflaseră despre dispariția monarhului.

Firește că si regii mor, precum toți ceilalți oameni risipiți pe această planetă ! Nu despre asta este vorba. Ci – mai degrabă – de sentimentul palpabil că am pierdut pe cineva apropiat nouă, tuturor. Care ne va lipsi mult timp, de acum înainte.

Deși înaintat serios în vârstă, foarte bătrân după unii, prezența Regelui, fie și aflat la destulă distanță de România, ne făcea pe mulți să ne simțim cumva în siguranță.

Ca atunci când – trăind într-o societate tot mai promiscuă, mai insalubră și mai lipsită de repere umane autentice – știai că cineva, fie el și foarte bătrân și bolnav, se află încă alături de noi. Și ne veghează cu demnitatea neștirbită și cu simțul onoarei absolut intact să nu derapăm definitiv. Pentru că, nu trebuie să uităm vreodată cine a fost acest Om Mare care a îndeplinit, din păcate, vremelnic și în condiții istorice insuportabil de vitrege, postura de Rege al României.

Și, n-ar trebui să uităm, (ci mai degrabă să ne rușinăm!) de felul în care Majestatea Sa, Regele Mihai, a fost tratat vreme de o jumătate de veac, mai întâi de către regimul comunist, iar apoi de conducătorii infami ai acestei țări, multă vreme după 1990.

A fost făcut, pe rând, de diverși inși grotești din politica românească, cu precădere, trădător de neam, tâlhar care a plecat cu bogățiile țării într-un tren încărcat cu aur!, rege marionetă, și lista infamiilor lansate la adresa sa e departe de a fi epuizată.

Hulit atâta amar de vreme de un regim ilegitim și imoral cum a fost comunismul dinastic, adus în țară de tancurile sovietice, Regele nu și-a pierdut niciun moment nici calitatea umană specială, nici noblețea apăsătoare pe care le purta cu el pretutindeni în mantia sa de conducător legitim și moral al acestui popor suferind.

Vocea Lui avea să se audă vreme de trei sferturi de veac prin toate casele românilor, iubitori de monarhie sau nu, purtată de spiritul, imposibil de încătușat, al libertății și demnității absolute întrupate, ambele valori, atât de natural și de plin de căldură de către Regele Nostru.

Abia acum, la întalnirea Sa cu Dumnezeu, ( Nihil Sine Deo, nu-i așa) ne vom da seama că dispariția Regelui din viața noastră va fi mai greu de acceptat și de împărtășit, fiind aidoma pierderii unui om drag, care nu a avut niciodată la îndemână alte arme decât bunătatea, decența și iubirea de aproape!