S-a propus, de către senatorii Partidului Liberal, un lucru care mi se pare firesc. Ziua de 26 octombrie să fie declarată „Ziua Rezistenţei Armatei Anticomuniste din România”. Până la urmă, la nivel de Senat, această reparaţie istorică a fost respinsă de o voce dintre cele mai sonore, având, aici, marea personalitate senatorială PSD, Şerban Nicolae. Nu merită prea multe rânduri acest om plin de sine, arogant, figură tipică de „român contemporan ajuns”, dar despre rezistenţa armată anticomunistă din munţi, în special, din Banat, Făgăraş, Apuseni, Carpații Răsăriteni, Dobrogea, aş spune câteva vorbe.
În 1943, în noiembrie, la Teheran, „Cei trei mari”, Roosevelt, Churchill, Stalin (primul din înşiruire dovedindu-se a fi fost extrem de mic), au împărţit Europa, vorbim de cea postbelică, în cunoscutele „sfere de influenţă”. România, alături de Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Albania și o parte a Germaniei, a intrat direct sub girul Moscovei. În 1945, la Yalta, ulterior la Potsdam, această înţelegere tip compromis, s-a parafat definitiv. Pentru statele din Europa de Est a început un regim de teroare psihică şi fizică care a durat aproape o jumătate de secol. S-au găsit otrepe, şi se vor găsi întotdeauna, care să slujească astfel de „rânduieli” inumane. Poporul român, în bună revenire, pe toate planurile, ca şi celelalte popoare căzute sub cizma sovietică, a reacţionat în faţa samavolniciilor cu care se vedea confruntat. Intelectuali, foşti pe frontul de răsărit, cunoscând, deci, realităţile din Rusia, tineri cu vederi liberale, ţărani care-şi vedeau viaţa şi bunurile ameninţate s-au opus, la nevoie, chiar cu armele, instaurării regimului comunist.
Astfel, prin forţa împrejurărilor, s-a născut rezistenţa armată românească din munţii ţării. S-a născut, în cadrul represiunii securităţii comuniste, şi istoria tragică a „deţinuţilor politici”. Pot să spun, fără a intra în detalii, că în această bătălie inegală s-a angajat partea cea mai demnă şi nobilă a poporului român, că pagina de istorie, scrisă atunci cu sânge şi mari suferinţe, e una dintre cele mai glorioase. Şi oamenii aceştia, mulţi cu morminte necunoscute, trecuţi prin detenţii de o rară cruzime, chiar nu merită o zi a lor? Aflu că senatorul Şerban Nicolae nu e dispus să le-o acorde. Ba mai mult, afirmă că luptătorii anticomunişti ar fi fost un fel de grupuri fără căpătâi, în serviciul americanilor, că, indiferent sub mâna cui am fi căzut, era acelaşi lucru, Churchill şi Stalin fiind la fel de criminali, şi altele asemenea.
Pentru început, mă întreb câtă istorie cunoaşte tovarăşul senator. Apoi, dacă şi ştie ceva, acel „ceva” nu e cumva extras din manualele lui Roller? Ori de pe la vreun Ştefan Gheorghiu? În cazul că domnul beneficiar de venituri parlamentare, confort material, maşină la scară, concedii exotice, ştie totuşi istorie, peste medie, atunci, prin cele afirmate, cade neted, plat, în postura de falsificator al adevărului. Maşinăria comunistă tot cu falsuri a lucrat. Cu violenţă, bătăi, omoruri, până ce-n jur n-a mai suflat nimic. Pe acest sol acoperit cu cenuşă s-au ridicat „valori” ca Dej, Drăghici, Pleşiţă, Ceauşescu, Iliescu şi Şerban Nicolae.
Tovarăşe dragă, jurist pe deasupra, din rândurile generaţiei, în sens mai larg, celor care au luptat în munţi şi, ulterior sau concomitent, au murit ori suferit în închisori, s-au ridicat toţi marii noştri creatori interbelici, după cum tot din rândurile lor s-au constituit loturile celor ce urmau să fie executaţi de securitate sau întemniţaţi tot de ea. Dau câteva nume: Vulcănescu, Barbu Cioculescu, Dinu Brătianu, GeorgeBrătianu, Argetoianu, Iuliu Maniu, C. Noica, A. Paloelogu, Srgiu Al-George, Dr. Vasile Voiculescu. De cealaltă parte, torţionari precum, Ficior, Vişinescu ș.a.
Domnule senator, vă bănuiesc că sunteţi certat cu spiritul adevărului, dar și că sunteţi incult. Vă recomand, pentru o parţială salvare din ignoranţă pe tema istoriei noastre imediat postbelice, cartea scrisă de Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele. Pentru cadrul general al terorii comuniste, obligatoriu, Fără speranţă de Nadejda Mandelstham.
Dacă veniţi la Timişoara, vă rog, într-o maşină neapărat cu geamuri fumurii, să mergeţi la Pădurea Verde. Acolo veţi da de o cruce mare ce urcă dintr-o movilă, şi mai mare, de pământ. Movila aceea e, simbolic, mormântul celor aruncaţi de securitate la groapa comună după execuţie. Cu toții, luptători în munţi. Numele lor sunt inscripţionate pe plăci, în jurul crucii. Să vă plecaţi smerit în faţa acestui monument şi să spuneţi o rugăciune în calitate de senator al României. Bineînţeles, dacă ştiţi una.