Vineri, 27 octombrie 2017, regiunea autonomă Catalonia și-a declarat independența față de Regatul Spaniei, în cadrul unei ședințe a parlamentului regional, ședință de la care au lipsit partidele de opoziție. În replică, Madridul a anunțat demiterea Generalitat-ului catalan, preluarea temporară a conducerii regiunii și organizarea alegerilor anticipate în Catalonia. Apoi a organizat, duminică, la Barcelona, un amplu miting de susținere a unității Spaniei,
Aceste evenimente au generat un număr important de reacții. Se impune să notăm că majoritatea luărilor de cuvânt sunt politice, analizele trădează subiectivisme, interpretări, proiecte pe termen mediu și lung. E drept că toate sunt îmbrăcate juridic, pentru a părea credibile și a antrena legitimitate și susținere, dar, în toate, legea este citită atât cât să susțină politicul. Ca de obicei, soluția ar trebui formulată astfel încât să aibă și susținere politică, și justificare legală. Nu suntem în măsură să apreciem încotro se va înclina balanța, dar, fiind vorba despre res-publică, adică despre treburile publice, ne-am gândit la o scurtă punere în pagină a premiselor. Nu vom intra în istorie, aceasta fiind o variabilă dependentă de perspectiva din care citim. Nici în politic nu vom sonda prea mult, căci și el, politicul, este departe de a putea fi obiectiv. Iar șirul de norme juridice poate fi oricând incomplet sau discutabil. Totuși….
Nivelul juridic al problemei
„Dreptul popoarelor la auto-determinare“ a fost prevăzut imediat după război, în Charta ONU (1945), art. 1(2). În limba română a fost tradus ca dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Sigur că, la vremea acea, accentul primordial cădea pe eliberarea fostelor colonii, dar prevederea nu era limitativă și nici nu a fost modificată în anii care au urmat. Dificultăți mari apar în definirea termenului de „popor”, din cauza faptului că normele internaționale nu au reușit să stabilească un înțeles standard. Sensul cutumiar acceptat ar fi acela de comunitate care are o limbă proprie, teritoriu și instituții juridice funcționale. Dacă, aici, Catalonia s-ar califica fără probleme, numeroase state recunoscute internațional ar contrazice teoria, din pricina unuia sau mai multor elemente componente. Și totuși… după ani de luptă politică menită să determine compoziția Curții Constituționale de la Madrid, aceasta a pronunțat în 2010 decizia prin care respinge numeroase aspecte din Estatut-ul Cataloniei, ca neconstituționale. Cel mai important este cel privitor la existența „națiunii catalane”, în felul acesta scoțând dezbaterea în afara dreptului popoarelor la auto-determinare.
Reglementarea protecției internaționale a dreptului la auto-determinare a fost reluată în Declarația Universală a Dreptului Omului (art. 15, dreptul inalienabil de a-ți alege naționalitatea), dar, mai ales, în art. 1 al ambelor Convenții Internaționale din 1966 (drept la auto-determinare): Convenția privitoare la drepturile civile și politice, respectiv Convenția privitoare la drepturile economice, sociale și culturale. Ca urmare, a fost introdus și în Constituția spaniolă din 1978, în secțiunea 2. Și aici ne lovim de aceeași lacună de drept! Convențiile internaționale, ca și majoritatea constituțiilor, nu specifică modalitatea în care ar trebui exercitat acest drept, anume în forma autonomiei, secesiunii, federalizării; relativ puține Constituții prevăd dreptul la secesiune a unor regiuni/părți componente ale statelor respective. A existat o asemenea prevedere în Constituția URSS (încă din 1918, introdusă fiind de Lenin), dar și în cea iugoslavă! Cum bine știm, dobândirea independenței pentru statele baltice, ca și pentru cele ex-iugoslave, a fost departe de profilul unui proces diplomatic și democratic. Așadar, nici prevederea expres nu ajută prea mult!
Comisia Badinter, constituită din președinți de curți constituționale europene cu scopul de a oferi consultanță cu privire la legalitatea diferitelor etape din procesul destrămării Iugoslaviei, a condiționat recunoașterea fostelor republici autonome de organizarea corectă a unui referendum, de existența unei Constituții care să includă recomandările primite în cursul negocierilor, dar și răspunsuri democratice la o serie de aspecte precum minoritățile, relațiile cu țările vecine, justiție tranzitorie. Slovenia a fost singura țară care a îndeplinit toate criteriile de la început, Croația, Bosnia și Herzegovina, apoi Macedonia urmând o cale ceva mai lungă, în cursul căreia au avut de implementat câteva reguli și cerințe ale Comisiei. Toate au fost, însă, posibile întrucât Comisia a lucrat cu premisa/constatarea că Iugoslavia era în curs de dezintegrare. Ceea ce evident nu este cazul în Spania! Pe deasupra, referendumul catalan a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională de la Madrid. Ca urmare, o virtuală interpelare a Comisiei Badinter pe tema Cataloniei ar respinge recunoașterea independenței. De aceea, probabil, și Donald Tusk, președintele Consiliului European, a declarat că singurul interlocutor al Uniunii Europene rămâne Spania, anulând — cel puțin deocamdată — orice speranță de mediere comunitară în problema Cataloniei. Am adăuga noi, nu doar că noua entitate politică nu este membră a Uniunii, dar nici nu poate fi câtă vreme Uniunea este o asociere de state (naționale), așadar nu are competență directă de a comunica decât cu statele. Indirect, ar putea încerca o mediere prin intermediul Comisiei Regiunilor, organism din subordinea Comisiei Europene, dar până acum aceast[ instituție nu a oferit un punct de vedere ferm.
De multe ori, literatura de specialitate a comparat aspirația spre independență a Cataloniei cu proiectele Quebec-ului, și de aceea vom stărui și noi puțin. În Hotărârea pronunțată de către Curtea Constituțională a Canadei în 1998, cu privire la legalitatea secesiunii Quebec-ului, se face o discuție extrem de fină a problemei. Curtea fusese chemată să se pronunțe dacă regiunea poate declara unilateral secesiunea, dacă are acest drept în contextul dreptului internațional al auto-determinării și, prin efect, dacă legislația națională concordă cu cea internațională în materie.
Cu privire la prima întrebare, Curtea a arătat că existența în cadrul aceluiași stat a creat interdependențe economice, sociale, culturale, întemeiate pe valori împărtășite. Astfel, orice discuție referitoare la secesiune trebuie să țină cont de această situație! Soluția propusă este organizarea unui referendum, pe baza unei întrebări clare, cu scopul de a legitima popular această opțiune. În caz de acceptare majoritară, se impune convocarea unor negocieri cu celelalte entități componente ale Confederației, pentru re-așezarea valorilor și aspirațiilor comune pe noua configurație. Această negociere ar defini termenii secesiunii, viitoarele drepturi și obligații reciproce. Curtea a recunoscut posibilitatea de facto a declarației unilaterale, precum și tăcerea legislației internaționale cu privire la această temă. În concluzie, se arată în Hotărâre, „succesul unei asemenea secesiuni ar depinde de recunoașterea de către comunitatea internațională, singura în măsură să aprecieze legalitatea și legitimitatea secesiunii, în funcție de modul în care s-au derulat relațiile între Quebec și Canada”.
Se știe, însă, că o asemenea recunoaștere este un act subiectiv, al fiecărei părți îndrituite să se pronunțe. Este un act politic, transpus juridic. Dar sursa și argumentele aparțin politicului!
Nivelul politic al problemei
Această abordare este complet diferită de cea juridică, în sensul că este, înainte de toate, imprevizibilă. Nu avem reguli prestabilite, nici măcar recomandări vagi. Fiecare actor politic, stat, organizație, conducător chiar, are libertatea de a spune da sau nu, în funcție de interesele și calculele personale. „Conducătorii, nu statele — și nici sistemul internațional —, iau deciziile cu privire la politici, reguli și instituții” — se arată într-un celebru tratat despre suveranitate, publicat de Stephen D. Krasner la Princeton University Press.
Poate că (!) singura variabilă oarecum independentă de discuția noastră este definiția, deci metabolismul statelor naționale. De regulă, nicio putere nu are cum să accepte reducerea competențelor sale, deci nu o va reglementa juridic. Între reacția morală de a accepta dreptul celuilalt și atitudinea politică de a menține status quo-ul, orice putere va alege cea de-a doua variantă. Puterea există și e consolidată de autoritate și, prin efect, de legitimitate, atâta vreme cât protejează teritoriul și își menține competențele pentru care a fost învestită. Uneori se recurge la forță, la violență, dar sarcina conservării prerogativelor stă atât în definiția teleologică a puterii, cât și în cea subiectivă, a intereselor celor ce o dețin. În epoca modernă, tot acest proces este ambalat juridic în prevederi — de regulă, constituționale. De pildă, chiar Constituția Spaniei notifică „unitatea indisolubilă a națiunii” (sect. 2), ceea ce „inhibă nu doar răspunsul, ci chiar întrebarea privitoare la independența catalană.” (Max Steinbeis, info@verfassungsblog.de)! Majoritatea statelor naționale au o asemenea prevedere în legea fundamentală! Am putea adăuga faptul că unitatea unei națiuni nu stă neapărat în unitatea statală, exemple fiind unitatea prin veacuri a poporului evreu, dar și Kurdistan-ul.
În esență, toată această discuție se poate rezuma în două aspecte. Unitatea națiunii e protejată de instituția unui stat, dar există și au existat state care nu au reușit armonizarea intereselor locale. Pe de altă parte, e firesc ca orice stat să apeleze la toate mijloacele posibile în vederea menținerii frontierelor și profilului său intern. Aceasta este suveranitatea sa internă, care generează sau alterează autoritatea instituțiilor sale. În epoca modernă, statele și-au adăugat, de regulă, dimensiunea națională, astfel încât naturala unitate a națiunii să se transfere și asupra instituțiilor care o reglementează.
Vocea teoriei politice
Citită astfel, criza catalană dă fiori tuturor liderilor europeni și, independent de disensiunile lor pe alte dosare, îi unește în fața unei dileme greu de soluționat. Între drepturile omului și ale comunităților și, respectiv, suveranitatea statelor nu avem o ieșire la îndemână. Pare a fi un joc de sumă zero, în fața căruia, ca în fața unui abis, toată lumea caută o soluție decentă, imediată, menită, înainte de toate, să mențină autoritatea puterii. În lupta dintre globalizare, statul tradițional și revendicările entităților sub-naționale, „Leviathan-ul apare cumva extenuat, dar e departe de a muri.” (Jörg Friedrichs, 2001). Dacă politicienii ar ține minte această idee, relațiile de pe scena internațională ar fi mult mai relaxate și, cu siguranță, soluțiile ar apărea mai firesc.
Nu știm cum va evolua politica internă a Spaniei până la alegerile anticipate din decembrie, nici care dintre „părți” va avea câștig de cauză. Nu e menirea unei analize să propună pronosticuri hazardate! Dar, în opinia noastră, soluția ne este la îndemână, explicată și detaliată, în numeroase studii de drept internațional, de teoria globalizări, dar și de istoria europeană. Ne gândim, înainte de toate, la inegalabila și frecvent citata carte a lui Hedley Bull, din 1977 (!!!), intitulată Societatea anarhică. Autorul constata acolo absența și chiar iraționalitatea unei hierarhii internaționale care să reglementeze și să controleze totul. Ca remediu, propunea „suprapunerea autorităților și loialitățile multiple”. În contextul căutatei și temutei reforme a Uniunii Europene, aceasta ar echivala cu menținerea între hotarele Uniunii a tuturor regiunilor de tip Scoția, Catalonia, Veneto sau altele care ar mai putea aspira la mai multă autoritate locală, cu reguli clare privitoare la competențe și drepturi și, mai ales, cu evitarea crizelor, temerilor și deciziilor radicale. O simplă reformă de cultură constituțională, o relaxare a ambițiilor naționale, dar o șansă clară dată drepturilor omului, sub aceeași umbrelă europeană. Poate că, deocamdată, teoria a mers prea departe, ca politicienii să o accepte și să o adopte. Poate va trebui adaptată, reformulată, detaliată. Dar, o știm de la Aristotel, întotdeauna dintr-o dilemă (stat național/regiuni cu aspirații de puteri lărgite), se iese pe calea de mijloc („printre coarnele dilemei”, spun logicienii). Adică printr-o reformă a culturii care ne-a dus la impas. Pentru că, în res-publica, treburile publice se rezolvă mai bine pe calea dialogului, chiar și atunci când premisele par ireconciliabile!