Nu sunt un matinal. N-am fost și nici nu cred că voi fi. Mi-au ajuns diminețile de elev și cele (ale unui an întreg, 1989!) de desenator tehnic. Nu-mi place răsăritul-răsărit. În schimb, mă dau, încă mă dau, în vânt după răsăritul-apus: cel în care m-arunc în pat cu actul de capitulare al nopții în buzunarul de la cămașă.
Ultima întâlnire cu trezitul devreme am avut-o la universitate. Un profesor, care mi-a devenit, încet și sigur, drag, prorector pe-atunci, ținea să mă aducă la lucru odată cu el. Și ținea atât de mult, încât nu i-am putut refuza, de câteva ori, cafeaua.
Dar distinsul dascăl chiar se trezea devreme! Îmi aduc aminte că, într-o zi, văzându-mă coborând din taxi cu noaptea în cap (pentru mine), era imediat după 9, m-a sunat să-mi spună victorios: „Eu la ora asta am terminat treaba! Și-am și plecat!”. Nu i-am răspuns ca să-i forțez umorul (elastic, de altfel): „Însemnă că astăzi n-ați fost la lucru!”, și nici pentru că mi-a plăcut cum sună insolența, ci pentru că pur și simplu eram îndrăgostit de ideea din frază.
A nu merge la lucrul-corvoadă, povară, lucrul-serviciu, lucrul nesuferit mi se pare și acum o victorie. A sta la lucrul-plăcere, vocație e cu totul altceva. Indiferent de program. Și un asemenea lucru am căutat mereu. Fiindcă de bani…, numai de bine!
Așadar, nu am nicio problemă cu îngrozitoarea, îndeobște, zi de luni, dar nici cu superba, în genere, zi de vineri. Nu-mi spun nimic liberele legale și, cu atât mai puțin, minivacanțele date de guvern. Îi înțeleg pe studenții care se trezesc la 10 și nu pricep de ce dascălii universitari încă mai aleargă după ore de la 8.
Pe scurt: trecerea la ora de iarnă, care bucură atâția și-atâția oameni ai serviciului, mă lasă rece ca ultimele nopți ale acestui octombrie. Și totuși, nu pot rămâne insensibil la starea de bine a celor care câștigă dimineața o oră de somn. Dar care sunt fericiții între fericiți, mă gândeam luni? Care sunt preafericiții acestei prime zile de lucru cu noua (de fapt, vechea, cea dintotdeauna) oră? (Nu intru aici în disputele actuale asupra orei de vară: Finlanda vrea chiar să o scoată din Europa, iar Polonia e la un pas de a renunța la ea, indiferent de poziția limbilor de ceas ale Bătrânului Continent. Iar despre opinia medicilor în acestă chestiune, nu am timp acum să vorbesc. Oricum, nu e de bine pentru „organismul uman”.)
În sfârșit, răspunsul la întrebările de deasupra ultimei paranteze mi-a bătut la ușă. Era fiică-mea, studentă, enervată că făcuse degeaba drumul până pe Corbului, la Casa Județeană pentru Asigurări de Sănătate Timiș. Și era abia trecut de 12. Sau poate chiar spre 1 ziua.
Și așa am aflat care sunt preafericiții trecerii la ora de iarnă: funcționarii din Biroul 53 din cadrul CNAS Timiș, al căror, citez: „program cu publicul calitate de asigurat/deblocare card”, unde se realizează, înțeleg (?), citând în continuare, „înregistrarea/actualizarea calității de asigurat/deblocare card național”, este: Lu, Ma, Mi, Jo: 6:00–12:00; Vi: 6:00–11:00. Cu o singură breșă, parcă în fraza de demult a „prorectorului meu” (o reamintesc: „Eu la ora asta am terminat treaba! Și-am și plecat!), respectiv: miercuri, de la 15:00 la 18:00).
„Tot e bine!”, mi-am zis. Și chiar, credeți-mă pe cuvânt!, n-am adăugat: „Înseamnă că săptămâna asta n-ați fost la lucru”.