Prin urmare, știm cum stăm, am aflat-o din gura lui Șerban Nicolae, politrucul-jurist și ideolog de frunte al PSD-ului condus de maestrul de Teleorman, Liviu Dragnea. N-am avut luptători cu arma în mână împotriva comunismului impus în România de tancurile lui Stalin, nici în Munții Banatului, nici în Masivul Transilvaniei și nici în alți munți de pe cuprinsul țării. Toți acei oameni admirabili, de un curaj nebun, care s-au jertfit, la propriu în confruntarea, profund inegală, cu miliția și armata noului regim roșu, au fost fie niște legionari neisprăviți, fie un fel de neica-nimeni care luptau pentru interesele americanilor în această parte de Europă!

Declarațiile absolut halucinante ale liderului pesedist au fost rostite cu hotarâre și cât se poate de imperturbabil, de acest ins ieșit, parcă, din grotele de început de lume.

Ce ne mai spune, candid, individul Șerban Nicolae (același politician care luptă din greu, fără nicio pauză, și împotriva oricărei forme de justiție independentă pe aceste meleaguri), despre acele momente dramatice și tragice, care au schimbat fundamental soarta întregii lumii, începând cu anul 1945?

„Politologul Roșu” afirmă, negru pe alb, că, de vreme ce Stalin nu a fost cu nimic mai rău sau mai bun decât Churchill — din perspectiva crimelor comise —, după împărțirea lumii la Yalta și apoi la Potsdam, cei care, în România, au mai sperat că nu este totul pierdut în acele momente se cheamă că erau niște nătângi aflați în slujba imperialismului occidental!

Cu alte cuvinte, Iuliu Maniu, un personaj al istoriei noastre care a contribuit enorm la edificarea României Mari, de pildă, ori un Coposu, un Rațiu și atâția alți mari români autentici n-au fost altceva decât niște bieți măscărici ai istoriei, care au pupat fundurile liderilor vestici doar din interes și dintr-o amară neghiobie. Asta ne spune, trezit parcă dintr-o beție fără seamăn, senatorul pesedist Șerban Nicolae.

Firește că liderii occidentali de atunci au greșit enorm și au acționat parcă în transă în raport cu planurile expansioniste ale sovieticilor, fiind pacăliți ori, mai grav, lăsându-se păcăliți, din rațiuni politice meschine, de „tătucul popoarelor”, Stalin.

Dar de aici și până la enormitățile și ticăloșiile rostite de Șerban Nicolae la adresa atâtor români care au suferit enorm și și-au dat viața nu doar prin munții patriei, dar mai ales ca deținuți politici în pușcăriile ridicate de regimul comunist, tocmai pentru a-i extermina, e-o cale lungă și înfiorător de tristă.

În fond, nici nu știi cum ar trebui catalogat acest om politic ieșit de sub pulpana lui Ion Iliescu, căruia i-a și fost consilier personal ani buni. Unii ar spune că prin gura lui vorbește acel Iliescu de la începutul anilor ’90. Omul care îi înfiera cu mânie proletară pe toți cei care îi deveniseră adversari politici, deloc puțini, din fericire.

La fel ca politicianul de grotă, ce răspunde la numele de Șerban Nicolae, tot așa a procedat, ani buni după ’89, și Ion Iliescu, bineînțeles, cu cei care nu-i sorbeau cuvintele de „om de stat”, de la acea vreme.

În fond, nimic nou sub soare! Într-o societate bolnavă și fără o minimă educație civică și morală, Ion Iliescu rămâne mentorul peren — după cum se vede și azi — al unei tipologii de politicieni de o precaritate intelectuală și o meschinărie sufletească răvășitoare prin consecințele pe care acestea le produc în evoluția bietei noastre societăți.

Cu alte cuvinte, omul nou al ideologiilor de nuanță brună sau roșie rămâne, în România de azi, același individ folositor și cinic, căruia un partid politic aflat la guvernare îi oferă, cu seninătate, girul deplin, atât la vorbe, cât și la fapte!