Duhanul bănățean a mers când mai bine, când mai rău, după cum au fost vremurile. Dacă până pe la jumătatea secolului al XIX-lea cei ce-și aprindeau câte o lulea o făceau „la liber”, după Revoluția de la 1848 au trebuit să schimbe macazul. Fiecare cultivator care încerca să facă o afacere din tutun vindea cam cât putea, după cererea pieței și calitatea mărfii sale. Îi mai rămâneau și lui, acolo, câteva foi bine uscate pe un fund de ladă, să se bucure de viciul său. Până și pălmașii ogoarelor mai puneau câteva tufe de-o parte, pentru consum propriu. Nu prea le ținea nimeni socoteala. Statul austriac a văzut însă în fumat o foarte bună ocazie de a-și mai cârpi finanțele cu ceva bănuți. Dacă omul tot e sclavul viciilor, de ce să nu se pună bir pe frunza de tabac? Că doar obrazul subțire al împărăției cu impozite mari se ține. Vorba asta veche este la fel de actuală și în zilele noastre. Împărățiile se schimbă, dar birurile rămân. Că îi spune bir pe fumărit sau acciză, tot un drac e, că tot vorbim de „iarba dracului”.
Pentru ca toți banii din pufăirea lulelelor să aibă un circuit cât mai controlat, a apărut instituția Monopolul de Stat. Nimeni nu mai avea voie să cultive tutun fără un control strict al inspectorilor financiari. Comercializarea era de asemenea permisă doar în dughenele statului sau de către cei ce plăteau un impozit destul de mare în schimbul unei autorizații speciale.
Treaba a mers bine la fabrica timișoreană. Mulți muncitori aveau un loc de muncă sigur. Chiar și armata avea interesele ei în acestă industrie. Cei ce munceau în domeniu erau scutiți de serviciul militar sau aveau un regim privilegiat.
Dar nu numai în Banat erau legi ce reglementau afacerea cu tutun. Și dincolo de Carpați, în Țările Române, domnitorii câștigau pe spatele fumătorilor. Se cultivau soiuri turcești românești și rusești.
În secolul al XVII-lea exista o taxă a „tutunaritului” pe cultura de tabac. Birul e amintit în anul 1693, într-un act din Moldova. În scurt timp, apare și în Valahia o asemenea dare.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care, se știe, avea fler de finanțist, instituie, prin legea din 5 decembrie 1864, monopolul asupra tutunului, lege cu aplicare din 1 mai 1865. Actul normativ spunea clar că statul „…vinde tutunul și tabacul străin sau indigen sub orice formă sau calitate, iar cultivarea tutunului în toată țara nu se poate face decât pentru Regia Statului sau pentru exportațiune”.
Prin legea din 1 februarie 1867, monopolul este ridicat. Dar reapare, prin legea din 6 februarie 1872, „Legea pentru dreptul exclusiv al Statului asupra vânzării tutunului, țigărilor și tabacului”.
Poate nu este lipsit de interes faptul că Regia Monopolului Statului a fost condusă de Gheorghe C. Cantacuzino, unul dintre cei mai bogați oameni ai epocii.
În martie 1912 apare „Legea pentru administrarea si exploatarea Monopolurilor Statului”. Cultivatorii trebuiau să lucreze conform „instrucțiunile obligatorii” ale Regiei. Aceasta le asigura asistență și chiar fonduri pentru dezvoltarea culturilor. Tutunul devine din ce în ce mai rentabil.
Imediat după instaurarea adminstrației românești în Banat, după 1919, era firesc ca și fabrica de la noi din oraș să se alinieze la noile legi și să-șischimbe stăpânul. Prin legea promulgată prin Decretul Regal nr. 360, din 7 februarie 1929, se înființează Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României, care include și Monopolul Tutunului. Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României (CAM), avea, în anul 1929, în toată țara, 6 manufacturi de tutun, un institut de cercetare, 12 inspectorate ale culturii și fermentării tutunului. Fabrici erau în București, Iași, Timișoara și Sfântu Gheorghe. În 1938 suprafața cultivată cu tutun a crescut la 34.900 hectare, producția fiind de 28.670 tone. În 1940 s-au dat în folosință fabricile de țigarete de la Târgu Jiu și Râmnicu-Sărat.
Fabrica timișoreană a fost retehnologizată, căpătând un statut de vârf în industria modernă interbelică. Perioada este cea mai benefică, începe o nouă etapă de dezvoltare, prin dotarea fabricii cu utilaje de mare capacitate, în special mașini de tăiat tutun, mașini de ascuțit cuțite, mașini pentru confecționarea de pachete, instalații de absorție a prafului, mașini destinate confecționarii de țigarete. Pe porțile fabricii de pe malul Begăi plecau tone de produse la export. Fabrica de tutun Timișoara a produs, în perioada 1920–1945, trei grupe de produse din tutun: țigarete, țigări de foi și tutun împachetat pentru pipă.
La Arad există o veche clădire care a rămas în folclorul local ca fabrică de țigări. Realitatea e însă mult mai prozaică. Aici se aduna producția de tutun din regiune și se aplicau unele procedee de uscare și fermentare primară a frunzelor. Apoi, baloții plecau la Timișoara sau în alte locuri, pentru prelucrare.
Odată cu marile bombardamente ce au lovit urbea noastră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica este grav avariată. De fapt, nu a scăpat cam nimic din toată zona Gării și a actualului bulevard Dragalina. Fiind în apropiere de platforma industrială, care, până de curând, a purtat numele ELBA, fabrica era aproape o ruină. Circulă chiar și o legendă, lansată de un fost aviator, conform căreia fabrica de tutun a fost distrusă din greșeală, fiind confundată cu gara orașului, pentru că era un obiectiv cât se poate de vizibil din aer, situat în apropierea liniilor de cale ferată.
În perioada războiului producția din toată țara a scăzut cu aproape două treimi. Au fost distruse de bombe și fabricile din București și Iași.
După încheierea conflagrației, fabrica din Iosefin a fost din nou (pentru a câta oară?) renovată și pusă în funcțiune. Nu trece prea mult timp și întreaga industrie intră sub control de stat, ceea ce nu constituie nicio noutate. Producția crește iar, însă capătă alte linii directoare. Nu se mai produc țigaretele de lux și scade aproape la limita inferioară producția de havane. Muncitorimea trebuia să se mulțumească cu mărci proletare. Numele lor spune mult. Apar și în producția locală țigările „Plugar”, „Mărășești” sau celebrele „Carpați”, care se produceau în țară deja de dinainte de război. Evident, dispar pentru totdeauna țigările „Regale”! Muncitorii trebuiau să uite definitiv acest nume, care nu cadra cu etica socialistă. Ţigara „Carpaţi” s-a născut la Fabrica de Ţigări din Sfântu Gheorghe, în anul 1931, devenind repede una dintre cele mai căutate din gama celor cu preț accesibil. După război, „Carpațiul” va fi produs și la Timișoara. Devine regina țigărilor ieftine până la finalul anilor ’90. Orice fumător putea să distingă aroma „Carpaților” de Timișoara.
Nici numele Monopolului nu mai era agreat în republică. La 1 ianuarie 1952, Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României se transformă în Direcția Generală a Industriei Tutunului, care trece în subordinea Ministerului Industriei Alimentare. Din luna martie 1970, Direcția Generală a Industriei Tutunului este transformată în Combinatul Industrializării Băuturii și Tutunului, iar în februarie 1971 devine Centrala pentru Cultura și Industrializarea Tutunului.
După Revoluția Română se întrevede o îmbunătățire a lucrurilor. A continuat sarabanda denumirilor — de fapt, semnul apropierii finalului. Prin Hotărarea Guvernului nr. 1214, din 20 noiembrie 1990, a fost înființată Regia Autonomă a Tutunului din România, iar la 29 noiembrie 1997, prin H.G. nr. 918, Regia Autonomă a Tutunului din România (RATR) se transformă în Societatea Națională „Tutunul Românesc”.
A urmat privatizarea. Fabricilor de țigări nu le-a adus nimic bun. Românul s-a obișnuit repede cu țigările străine. Erau mai scumpe, dar dădeau iluzia trecerii mai rapide la capitalism. Cererea de mărci autohtone a scăzut drastic. O bună coordonare a prețurilor ar fi salvat fabricile și mărcile locale, dar nimeni nu a făcut un efort serios în acest sens. Era mai rentabil să faci contrabandă. Uneori, acestă practică era tolerată chiar de către organele statului, care nu doreau să deranjeze marile interese.
Scăderea suprafețelor pe care se cultiva tutunul este o pierdere în primul rând pentru stat. Din ţigări şi din alcool statul obţine venituri mari și sigure. E de neînţeles de ce cultura de tutun a fost tratată astfel.
La Timişoara, privatizarea, care a dus la închiderea Fabricii de Ţigări, a fost scandaloasă. Cu atât mai mult cu cât, dintr-o analiză economico-financiară a Fabricii de Ţigarete Timişoara, întocmită în iunie 2000, reiese că, pe atunci, fabrica lucra în profit, nicidecum în pierdere. La sfârşitul anului 2000, fabrica timişoreană înregistra un profit de 17 miliarde de lei, având de încasat facturi şi creanţe de 16 miliarde de lei. Valoarea totală a patrimoniului fabricii era, la vremea respectivă, de 243 de miliarde de lei. Și totuși s-a închis.
De atunci, perla industriei bănățene a stat în „conservare”. Adică în paragină. Un monument industrial și-atât.
O licărire de speranță se întrevede însă. Se poartă discuții serioase între proprietari și decidenții locali, care ar vrea să reconvertească întregul complex într-un campus cultural. Spațiul ar permite așa ceva. Se dorește a fi o „fabrică de artă” cu studiouri, ateliere plastice, scene de reprezentații; chiar clasele liceului de artă ar putea fi găzduite aici, după atâtea și-atâtea peregrinări. S-ar putea crea inclusiv spații de cazare pentru artiștii care vin la noi în oraș. Totul stă în inteligența celor ce vor pregăti anul 2021.
