Actorul Constantin Chiriac, directorul general al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a făcut, la sfârșitul săptămânii trecute, o vizită în Timișoara, pentru a recita versuri dintr-o carte — La vita è bella, de Alina Mazilu, Editura Diacritic, 2017 — dedicată chiar festivalului pe care-l prezidează. Cu acest prilej, în Librăria „La Două Bufnițe”, unde l-am întâlnit sâmbătă seara, a pus politica și teatrul la locul pe care-l merită fiecare.
— Domnule Chiriac, cu ce ocazie la Timișoara? Nu se știe din ce motive, dar distanța dintre orașele noastre parcă tot „crește” cu fiecare an ce trece.
— Din păcate, politicienii ne ajută să stăm departe unii de alții, mijlocul țării să fie din ce în ce mai „îndepărtat” de marginile ei. În primul rând, am venit pentru că este un oraș care-mi adăpostește oameni dragi. Am o soră, am un copil, am mulți prieteni aici. În același timp, când se petrec evenimente importante, în pofida faptului că sunt un om prins roată împrejurul lumii, încerc să fiu prezent. Pentru că prezența înseamnă o continuitate și o putință de a arăta că atunci când suntem pe pământ putem să dăm semn că existăm și fizic, nu numai la modul continuității în sufletele celor care ne sunt dragi. E un moment frumos, al lansării unei cărți, zic eu cu totul și cu totul speciale în poezia românescă. Și sunt un „spuitor” care are în repertoriu vreo trei săptămâni de poezie continuu, zi și noapte. Iar faptul că festivalul de la Sibiu are nu dedicată o carte, pentru că au fost multe, multe cărți care s-au scris despre festival, ci că el, festivalul, devine personaj, devine formă prin care determină creația mi se pare extraordinar. O formă care stârnește vâltoarea, memoria, care aduce nostalgia, surâsul, bucuria, dar și scrâșnetul. Este o mare bucurie să pot să rostesc din Alina Mazilu aceste poeme pe care mi le-am asumat. În același timp, sunt convins că ea trebuie într-adevăr presată, pentru că e un om care poate să aducă niște surprize cu totul și cu totul extraordinare.
Am colaborat mulți ani cu autoarea acestei cărți la festival și rar am întâlnit un om de o devoțiune, o competență și totodată de o poftă pentru calitate cum rar se găsesc la un tânăr în ziua de azi. Și vorbesc despre bătălia ei pentru calitate, nu doar în numele unei remunerări sau a unei nevoi de a ieși în față, ci, așa cum spuneam, în numele oamenilor, acelor oameni mulți care au nevoie de frumos, de emoție, de miracol într-o perioadă atât de săracă și de… puțină. Și atât de tristă, de urâtă, de lipsită de profunzime, de rafinament, de asumare. Este o carte care dă dimensiunea unei asumări profunde, adică și lacrimă, și cuțit, și sânge.
Putința de a tăia în carne vie, de a-ți pune inima pe masă pentru a o diseca și a o privi cei care o doresc — asta e. Și e o seară frumoasă!
— Se mai citește poezie pe scenă?
— Din păcate, din ce în ce mai puțin, pentru că la nivelul școlilor de teatru din România, la nivel educațional, de fapt, până la urmă la nivelul profesorilor pe care-i avem în școli, nu putem să le pretindem tinerilor noștri să fie sensibili. Există, vrând, nevrând, o zonă sectară, de cluburi, de adunări de tineri care se strâng sub semnul poeziei. Ei, la rândul lor, practică poezia și cred că aceia, puțini, care încearcă versul, care sunt atinși de flacăra poeziei, care sunt tentați de ceea ce înseamnă rezonanța acestei arte, sunt unii dintre puținii care duc mai departe sensibilitatea noastră. Și o spun în pofida faptului că, statistic, numărul cărților de versuri s-a înmulțit. Sper din toată inima că ceea ce fac prin școala de teatru de la Sibiu, pentru că predau un master de „one man show” acolo, prin recitalurile de poezie, prin programul pe care încerc să-l dezvolt acum cu Radiodifuziunea și cu Televiziunea Română să pot face, mai târziu, o arhivă. Cât mă țin puterile și cât voi avea și sprijinul celor care doresc să transpună emoția în eternitate, dar și în material, care să rămână deschiși, așa cum spuneam, nu numai memoriei, ci și ascultării, dialogului, posibilității de a auzi așa cum auzeam în copilărie, voi face în continuare ceea ce-am început. Și nu sunt nici bătrân, nici nostalgic, dar era, pentru mine, copil, o mare bucurie să ascult seară de seară o poveste. Să auzi în fiecare după-miază măcar zece minute, acel sfert de oră de poezie… Să-i auzi din când în când pe marii maeștri ai scenei românești spunând poezie. Din păcate, iată, am făcut din ziua lui Eminescu Ziua Culturii Naționale, care s-a transformat într-una festivă, atât de urâtă, și care este maculată de atât de mulți grohăitori, iertați cuvântul, dar aștia sunt!… Vin, de fapt, să se împăuneze, uitând ce spune Eminescu în Scrisori sau în Epigonii și în atâtea alte poeme, absolut fabuloase, în care înfierează ceea ce înseamnă găunoșenia și tristețea scandalului zilnic. Cotcodăcim ca să arătăm cât de importanți suntem.
Cred că o întoarcere la poezie, la sensibilitate, la frumos, la nevoia de a rosti, nu neapărat pentru gloria unui actor au actant, ci pur și simplu pentru a ne bucura de cum sună cuvântul „lumină” este esențială. Să auzi cum sună cuvântul „întuneric”, cum sună cuvântul „piatră” sau „lemn”, sau „metal”. Cum acoperim cu vocale marea, cum reușim, legând toate aceste sonorități, să aducem emoția, care este atât de frumoasă… Pentru că românii au poezie, au poezie bună. Nu avem o mare întindere de scriitori de roman, pentru că nu suntem o țară mare. Nu suntem Rusia.
Dar un țâșnet există, un strigăt. Poezia noastră e bună, avem poeți foarte mari și foarte diverși. Fără rostire, fără lectură, fără bucuria întâlnirii, fără a descoperi, pentru că atunci când fac recitaluri sau când încerc să-mi păstrez sănătatea — pentru mine, poezia este o modalitate de a fi sănătos —, nu m-aș putea regăsi pe mine însumi. De fiecare dată când citim, de fapt vibrăm în rezonanță cu ceea ce înseamnă profund, universal, dar și particular, prin datul poemului respectiv. Când stârnim emoție și ne apropiem unii de alții, încercăm să facem poem pe care-l citim al nostru.
Eu când spun Alina Mazilu, spun un poem pe care eu îl regândesc. Așa fac cu toți marii autori pe care mi i-am asumat. Încerc, la rându-mi, să stârnesc emoție, așa încât semenii mei să aibă asemenea întâlniri extraordinare.
— Ce preferați, teatrul și politica, ori teatrul sau politica? Politica poate ține loc de poezie în teatru?
— NU!!! De dimineață am avut o conferință. Am ținut o prelegere despre „Politica teatrului”. Am vorbit despre ce înseamnă coerența unei construcții. Pentru că fără o construcție, fără o viziune, fără capacitatea de a gândi pentru o comunitate și de a încerca să construiești pentru oameni nu faci nimic. O comunitate este formată din oameni, și trebuie să pleci de la ce însemnă ea, cu sărbătorile ei, cu calendarul ei religios ori laic, să pornești de la tot ce însemnă trecere — a toamnei, a iernii, a primăverii… Dar e simplu, din punctul meu de vedere, după ce am albit făcând 25 de ediții de festival, să spun aceste lucruri…
Deci, fără a dezvolta o agendă culturală a comunităților și fără ca, la nivel național, să nu se gândescă o formulă de politici culturale care să dezvolte comunitățile, nu ai cum să progresezi.
Am dat exemplul Sibiului, care este copiat în foarte multe locuri prin mici evenimente. În loc să fie copiată modalitatea, felul, înțelesul în care ne apropiem. Sibiul alocă din întregul buget al orașului 12 % pentru cultură. Este suma cea mai mare din lume. Am fost patru ani membru al juriului Comisiei Europene pentru Capitale Culturale Europene, și cel mai mare buget pe care l-am întâlnit a fost la Wrocław, în Plonia, de 4,9 procente. Uite care e diferența! Lucrul fabulos care trebuie înțeles de aici e faptul că, grație acestui buget și, mai ales, a agendei culturale pe care o facem prin competiție și înaltă calitate, reușim să aducem înapoi bugetului consolidat 16 procente. Așa că, dincolo de ceea ce însemnă miracol și tămăduirea sufletului, educație, vizibilitate și poziționare pe harta lumii, cultura poate să aducă profit economic.
Am încercat, în prelegerea mea, să punctez capcanele prin care trece Timișoara. Pentru că are un proiect ce trebuie dezvoltat. A fi Capitală Culturală nu e un lucru care vine de la sine. Este un proiect ce trebuie să crească în acord cu ceea ce este Timișoara. Fără dialog, fără a da o șansă tuturor artiștilor din oraș, dar și din România, care vor să interfereze cu cei locali, fără artiștii străini care trebuie aduși în dialog cu cei de aici, nu se poate face mare lucru. Fără parteneriate pe picior de egalitate nu avem cum să facem un lucru care să trecă dincolo de sărbătoarea de focuri de artificii.
Bătălia trebuie dusă în așa fel încât, în 2022, să vină mai mulți turiști în oraș ca în 2021. Și să fie mai multe proiecte culturale decât în anul de Capitala Culturală. Cum am făcut la Sibiu. Mecanismul ăsta trebuie cercetat și dezvoltat.
Am vorbit și despre raportul dintre teatru și politică. Dintre sărbătorescul pe care trebuie să-l aducă evenimentul cultural și tot ce înseamnă lingușirea și lansarea a tot felul de netoți ce caută sprijin și cârje în actul cultural. De când fac festivalul de la Sibiu, nu am permis niciunui politician să urce pe scenă și să-și asocieze numele cu ceea ce se face la Sibiu. Mi-am asumat acest lucru cu bune, dar și cu rele. Ultimele au afectat, de-a lungul timpului, activitatea teatrului. Când voi fi auzit că mă plâng, mă voi retrage. Trebuie să avem energia să construim, nu să ne lamentăm.
