Stingeți Luminița și la culcare!

Când au aflat că strâng bibliografie pentru ăştia mici ai mei, rudele și prietenii s-au autosesizat şi au început să-mi trimită cărţi de… profil. Unele superbe, altele banale, multe vechi. Un lot de „tipărituri” pentru copii au venit dinspre străbunicii Crinei şi ai lui Tudor. Ele, tipăriturile, au rezistat la trei generaţii de curiozităţi infantile şi sper să scape cu paginile nevătămate din mâinile micuţe, dar frenetice şi rapide ale odraslelor subsemnatului. Mă tot gândesc dacă e cazul să i le las la dispoziţie Crinei – ea e cea mare – pe toate, fiindcă printre ele sunt câteva numere din celebra revistă „Luminiţa”.

Celebră pentru mine, pentru văru’ Liviu, maică-mea, tata mare, unchiul Costică şi alte rubedenii cu niscai etate, în niciun caz pentru cei născuţi în ultimii 20 de ani. „Luminiţele” pe care le-am primit strălucesc încă din 1955, fiind „aprinse” prin grija Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor. Peste vreo trei-patru ani va trebui să-i explic Crinei ce a fost UTM-ul, de ce şi unde trebuia să trăiască „1 Mai”, ce dorea tovarăşul Lenin şi cum de toţi puradeii din „Luminiţa” erau înnebuniţi de dragul lui. Asta dacă o să-i las la îndemână revistele. Păi dacă îi cade în mână numărul 4, de exemplu? Acolo unde, după poeziile „De 1 Mai”, de Else Kornis, şi „Chipul lui”, de Mioara Cremene, se iţeşte „Carmela”. Nu, nu caramela. Carmela.

„Povestea aceasta s-a petrecut cu mulţi ani în urmă, sub cerul limpede al Spaniei, în Madridul asediat de fasciştii lui Franco”. Hai să v-o spun, pe scurt. Război, deci, Madrid, deci, iar la marginea oraşului o casă (conspirativă?) în care patru comunişti spanioli rezistau de mama focului asediului fasciştilor. Ziua pac-pac-pac din mitralieră, noaptea zong-zong-zong din chitară. Pac-pac, zong-zong. Şi-ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe – posedau şi muniţie, şi urechi muzicale – dacă nu ar fi avut o problemă cu… alimentarea cu apă. Mai beau ei rouă dimineaţa, dar asta nu le era suficientă ca să-şi urmeze setea. Aşa că „visau un ulcior uriaş cu apă limpede”. Iar visul şi-l transmiteau printr-un aparat de „radio emisiune”: „Casa rezistă… casa rezistă… trimiteţi-ne apă… trimiteţi-ne apă…”.

Un român (păi cum altfel?), un francez şi un algerian au încercat, pe rând, să le ducă tovarăşilor o găleată cu apă, dar au fost împuşcaţi. Aşa că nimeni nu mai avea curajul să alunge setea asediaţilor. Motiv pentru care apare fetiţa Carmela, de 12 ani, ce dansa şi cânta atât de frumos, că „tăceau armele”. Drăguța și curajoasa de ea va duce de câteva ori un ulcior cu apă asediaţilor. Când duşmanii încep să tragă după ea, eroina se pune pe cântat şi pe dansat, încât gloanţele par că o ocolesc.

Dar cum nici măcar în Spania ulciorul nu merge de multe ori la… însetaţi, un fascist mai „clarvăzător”, ajutat de-un reflector, a apăsat pe trăgaci. „Şi deodată Carmela s-a prăvălit. În cădere a încercat să apere ulciorul. Dar ulciorul s-a sfărâmat. Cântecul s-a frânt. Apa şi sângele ei s-au risipit laolaltă”. Sacrificiul n-a fost în zadar. Deşi fasciştii au atacat timp de o lună, imobilul n-a fost cucerit. Astăzi, el e casă memorială şi are o grădină plină de căpşuni, în care lucrează, cu hărnicie și spor, românii noștri. Nu, nu, asta-i de la mine, bonus…

Să revin. Dacă o ia fiică-mea ca model de viaţă pe Carmeluţa şi o să-şi dorească să viziteze zone de conflict militar? Dacă, în loc să cânte şi să danseze pe vreo scenă ori într-un platou de filmare din Occident, o să prefere Orientul Mijlociu? Sau dacă o să simpatizeze cu comuniştii la alegerile din 2026, când are drept de vot? Pot eu să-i cer socoteală domnului Lucian Pintilie, tânărul „tată” de atunci (în 1955, avea 22 de ani) al Carmelei, pentru povestea sa din „revista celor mici”? Nu. Aşa că mai bine sting la timp „Luminiţa” și zic și eu, ca un tată responsabil: Noapte bună, copii!