Ca în fiecare an, Flavius s-a întors din Norvegia – unde a emigrat imediat după mineriada din ’91 – ca să-i vadă pe taică-su și pe soră-sa, Magda. Și ea pictoriță, ca el. A luat un taxi de la aeroport și s-a dus întâi la magazinul Mornback. A întrebat-o pe una dintre angajate unde găsește flori de plastic.
– Flori de plastic?! Ce faceți cu ele?
– Merg într-o vizită și le duc gazdei.
– Cum să-i duceți flori de plastic?
– Uite-așa… E sor-mea.
– Păi cu atât mai mult, nu se cade, sunt urâte.
– Sunt haioase, nu contează. Unde le găsesc?
– Nu vă spun!
– Cum să nu-mi spuneți?
– Nu vă spun. Nu se face să oferiți cuiva flori de plastic… Mai ales sorei.
Pe Flavius îl umfla râsul. Numai în țara-i natală se putea întâmpla o fază ca asta. A continuat:
– Dar sunt foarte frumoase florile de plastic, iar eu le voi alege chiar pe cele mai frumoase.
– Domnule, sunt groaznice! Nimeni nu și-ar dori să primească așa ceva, a spus angajata și a dispărut.

Flavius a căutat zâmbind raionul cu decorațiuni interioare, l-a găsit, a ales șapte trandafiri roșii, s-a plimbat cu ei prin magazin cu gândul s-o vadă pe țăcănita aia de fată și să-i facă în ciudă, dar n-a mai întâlnit-o, așa că a plătit și-a ieșit.

A râs cu Magda până le-au dat lacrimile când i-a povestit întâmplarea din Mornback. Sor-sa a pus florile într-o vază din lut în formă de pește, pe care, înainte, a umplut-o cu apă. Să nu se usuce. Și au mai tras, pe chestia asta, o porție de râs. Peste o săptămână, cu o zi înainte de a se întoarce în Norvegia, a trecut pe la mormântul maică-sii și a rămas împietrit:trandafiri de plastic erau așezați chiar pe piatra tombală, la baza crucii. Taică-su îi văzuse la Magda și îi plăcuseră atât de mult, încât i-a luat fără să ezite. Iubita lui soție se va bucura nespus, acolo unde e, de buchetul din flori nemuritoare.