Cu exact trei sute și un an în urmă, Timișoara a trăit un eveniment ce nu se poate înțelege pe deplin nici după acestă perioadă scursă.
Într-o zi de toamnă, pe data de 18 octombrie, își făcea apariția în oraș un personaj interesant ce a reușit o schimbare a soartei cetății militare, parcă definitiv instalată pe făgașul unui garnizoane de ieniceri de provincie otomană.
La ocuparea acestei vechi capitale a regatului medieval maghiar (doar pentru o scurtă perioadă) cineva a crezut că va stăpâni o întregă țară. Poate așa a fost în anul 1552 când armata otomană a lui Ahmed Pașa a ocupat Timișoara. Dar după peste un secol și jumătate de când imperiul semilunei stăpânea peste o treime din Europa, importanța cetății fortificate, dar și a mahalalelor ce o înconjurau au scăzut destul de mult în semnificația geostrategică a acestei părți de continent.
Cetatea Timişoarei s-a aflat sub administrare otomană 164 de ani și era capitala unui vilayiet cu șase sangeacuri sub conducerea unui beilerbei, uneori cu titlu de pașă sau chiar de vizir.
Începutul veacului al XVIII-lea avea să aducă mari schimbări în jocul forțelor militare pe continent. Puterea otomană începea să scadă și se ridicau alte state. Împeriul Habsburgic, ca alianță de mai multe state germanice, dar nu numai, se ridica ca o nouă forță central europeană cu tendințe expansioniste spre sudul și estul continentului.
Conducătorul armatei Imperiului Habsburgic ajunge prinţul Eugeniu de Savoia. După strălucita victorie de la Petrovaradin, de la începutul lui august 1716, pornesc în marș spre Timișoara pe care o asediază fără întârziere. Din cartierul general aflat cam pe la Beregsău o imensă armată bine dotată și bine antrenată formată din 58 de batalioane şi peste 200 escadroane incepe blocarea întregului perimetru din jurul cetății.
După un asediu de 48 de zile, însoțit de salve neîntrerupte de artilerie, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetății, la 12 octombrie 1716, Mehmed Pașa, ultimul comandant otoman al Timișoarei, trebuie să accepte capitularea fără condiții. Întreaga armată otomană părăsește definitiv orașul.
La 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia își face intrarea ca un mare conducător de oști într-o cetate cvasi distrusă de violentele bombardamente.
Prințul Eugen cum este cunoscut pe aici pe la noi a fost unul din cei mai strălucitori feldmareșali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziția hegemonă a Țărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european. Dar de fapt ca dovadă că nu este totuși atat de cunoscut cum se clamează nici măcar numele complet sau originea lui nu prea se știu pe la noi. François Eugène de Savoia-Carignano, era de origine franco-italiană născut și educat la Paris în apropierea lui Ludovic al XIV-lea. Cariera militară îi este interzisă sub pretextul că ar fi mic de statură. Pleacă în exil definitiv la Viena unde nimeni nu-i are grija înălțimii. La stingerea sa era arhiduce al Austriei și nimeni nu la măsurat decât după faptele sale.
Simbolica zi este de fapt certificatul de renaștere a cetății și a orașului din jur în noi coordonate europene. Astfel, dintr-o fortăreață cu puternică amprentă orientală va apare o viitoare urbe central europeană ce în timp își va adăuga toate caracteristicile de apartenență la spațiul de care aparținea de drept. Se va reface Cetatea cu noi și mai puternice dotări militare. Dar se vor dovedi aproape inutile. În afara Revoluției de la 1848 nici o mare bătălie nu va mai deranja liniștea locurilor ce treptat devin un centru economic și industrial puternic, cedând treptat atributele militare.
Într-o toamnă, parcursul orașului a fost deturnat de la soarta sa asiatică spre un curs firesc european de aceast mare militar, mic de stat.
