Ion Antonescu va rămâne, probabil, unul dintre personajele istorice cele mai controversate ale României.

Executia mareșalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946, la ora 18:03, la Jilava, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani.
Ion Antonescu ceruse să fie executat de armată, dar a fost refuzat.
În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut.
Șeful gardienilor l-a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat decesul, așa că a mai fost nevoie de încă un glonț în piept.
În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață.
Seful gardienilor a luat o pușcă și a tras trei patru focuri în corpul lui Antonescu.
Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 18:15.
Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într-un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi. Filmele se află la Ministerul Justiției.

Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.

În timpul celui de-al doilea război mondial, au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927.
În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni.
În total, au fost masacrați peste 300.000 de evrei.
În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România (în mai 1942 de 292.149 suflete; recensământul a fost organizat în acest scop), urma să fie exterminată în circa 140 de zile.
La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română, care a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau respectiv, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în pofida tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane ale românilor, Hitler nu intenționa să le retrocedeze Transilvania de Nord.

În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care peste 11 000 au fost dați dispăruți și numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România.
Deportarea s-a executat în două tranșe: 11 441 „țigani nomazi evacuați între 1 Iunie și 15 August 1942”, 13 176 „țigani nenomazi (stabili) nemobilisabili și periculoși ordinei publice, evacuați cu trenurile de evacuare între 12-20 Sept.1942”
Au mai fost și 69 de romi, dintre care 30 de copii, „evacuați ulterior cu aprobări speciale, fiind infractori eliberați din închisori”, în total, țigani nomazi și nenomazi, 24 686 de bărbați, femei și copii, familii întregi.

Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, a anchetat aproximativ 2.700 de acuzați de crime de război.
Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 la moarte, peste 200 la închisoare pe viață și au pronunțat și alte sentințe.

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.
România pierdea o suprafață de 99.738 kmp cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării.

Cu cedarea Basarabiei, Bucovinei și a Ținutului Herța, România a pierdut o suprafață de 50.762 kmp (20,5% din suprafața agricolă a țării) și locuitori – 3.776.309, dintre care 53,49% români, 10,34% ruși, 15,30% ucraineni și ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani, 5,12% alte naționalități.(sursa: Wikipedia)