În 1960, după ani de pribegie prin diferite locuri ale ţării, pentru a-şi pierde urma, a fost condamnat la 42 de ani de închisoare.
Dintre care 12 ani doar pentru că a mărturisit când a fost întrebat de către anchetatori că, într-adevăr, i-a trecut prin cap să treacă graniţa şi să fugă în Occident.
Iar alţi cinci ani i-au fost adăugaţi pentru insultă adusă instanţei.
Când fusese chestionat ironic de judecător în ceva de genul „Păi, bă, o să poţi tu să-i faci pe toţi?”, Iulian Ghiburosu a răspuns: „Dom’le judecător, dacă nu oi reuşi, nu faci dumneata diferenţa?”…

Pe soacră au împuşcat-o ruşii în mijlocul Periamului

În comuna doljeană Cetate, era un învăţător, care a fost şi primar, şi care avea doi copii.
Unul era de o seamă cu Iulian Ghiburosu, ambii născuţi în 1928, cel de-al doilea era mai mic cu un an. Cei trei au copilărit împreună, au împărţit şi bune şi rele, cum este în viaţă.
Firesc, orientarea politică ţărănistă a învăţătorului l-a influenţat şi l-a făcut să aibă acelaşi crez. Treaba a mers cum a mers până în 1946, când comuniştii au obţinut în comună, în urma alegerilor, doar … 11 voturi.
Atunci, vreme de două săptămâni, au ocupat Primăria şi erau uimiţi când citeau în presă că peste tot în ţară comuniştii câştigaseră detaşat alegerile.
Timp de un an, situaţia a fost “aşa şi aşa” – şi-aminteşte Iulian Ghiburosu, fost preşedinte al filialei doljene a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Dar, după aceea, a început prigoana. La modul cel mai serios.
În următorii doi ani, cum se apropia Paştele, Crăciunul, 1 Mai sau 23 august, de fiecare dată era chemat la procuratură sub motivul de a da o declaraţie.
În schimb, îl ţineau închis câte trei zile.
La 21 de ani, este încorporat şi trimis la o şcoală de ofiţeri de rezervă în Bucureşti.
Când a venit vorba de avansarea într-un grad superior, nimic.
Nici o reacţie.
L-au dat afară şi a fost liber vreo trei luni, după care a lucrat la cazemate, de la Constanţa, până la Timişoara.

Aşa a ajuns la Periam, în județul Timiș, unde şi-a găsit ca nevastă o nemţoaică.
Socrul nu ştia o iotă româneşte, iar pe soacră o împuşcaseră ruşii, în mijlocul comunei, pur şi simplu, fiindcă au turnat-o unii că aduna de la oameni vite şi toate cele pentru primărie în timpul ocupaţiei germane.
Cum şi aşa avea destule probleme cu autorităţile, această căsătorie parcă le-a pus capac.
În 1953, se mutase deja înapoi la Cetate, şi reuşise să-şi angajeze soţia contabilă la cooperaţie, unde era destul de apreciată.
Iulian Ghiburosu a plecat prin ţară, la muncă.
Numai că printre miniştrii de atunci, nu mai puţin de patru erau de origine din Cetate.
În acelaşi an, în timpul unui festival internaţional al tineretului care se desfăşura la Bucureşti, au vrut să-l aresteze.
A venit un prieten, care era pe la procuratură, şi i-a spus: “Fugi, că te arestează!”.
N-a înţeles prea bine de ce, dar nu a avut de ales şi a urmat calea pribegiei.
Pe ici, pe colo, pe la neamuri, pe la prieteni, a trăit din mici servicii sau mai lucra cu ziua chiar şi pe la pietrari care făceau cruci.
Pe ascuns, foarte rar, se mai întorcea pe acasă.
În tot acest răstimp, a devenit şi tatăl a doi copii.

Turnătorii veneau cu Pobeda

La un moment dat, într-o seară, când a coborât din autobuz, un paznic al primăriei l-a recunoscut.
N-a durat nici două ore şi vreo 60 de grăniceri, miliţieni şi securişti făcuseră cerc în jurul caselor vecine.
Norocul lui, dacă se poate spune şi aşa, este că paznicul a avut remuşcări când a văzut ce amploare a luat totul şi a venit şi a bătut în poartă.
A luat repede un cojoc în spate şi s-a dus să se ascundă într-o şură de paie.
A văzut, însă, un grajd, în al cărui pod erau foi de la drugile de porumb şi, în vreme ce încerca să urce, a alunecat între nişte coceni.
A rămas aşa, acolo, fără să se mişte toată noaptea.
Spre ziuă, cercul a început să se strângă.
Îi auzea cum strigau unii la alţii: “Aveţi grijă, este periculos, are pistol!”.
Trecuseră mai bine de 48 de ore de când nu închisese ochii.
De oboseală, de teamă, de foame.
Acasă, părinţii, nevasta şi copiii erau ameninţaţi continuu.
Se căuta groapa pe care se bănuia că o făcuseră prin împrejurimi pentru a-l feri de urmăritori pe “infractor”.
Nici copilul de trei ani nu a scăpat de întrebări.
“S-a dus să ia lubeniţă” sau “E la avioane, la Băileşti”, repeta micuţul, amintindu-şi că fusese cu tata la o demonstraţie aviatică.
Până la urmă, au renunţat.
Nu a plecat.
A rămas tot pe acasă.
În spatele curţii, însă, era o moară.
Paznicul de acolo l-a observat.
N-a mai avut timp de nimic.
S-a făcut că o ia spre Pleniţa şi, la un moment dat, a luat-o la dreapta, spre Moţăţei.
Îi promisese celui la care stătea în gazdă la Bucureşti că-i duce nişte mălai şi o damigeană cu vin.
A trecut pe la unchiul pe care-l avea în Moţăţei şi valea, spre capitală.

Opt inşi într-un pat

L-a turnat un profesor de muzică.
Era 2 ianuarie 1959.
Stătea pe undeva în Piaţa Romană.
Apăruseră taxiurile de tip Pobeda.
Fiind suferind de ulcer, a luat o linguriţă de bicarbonat cum a intrat în casă.
Nu a apucat să înghită bine bicarbonatul, că s-a trezit cu securiştii peste el.
I-au smuls imediat linguriţa din mână, crezând că vrea să se otrăvească.
Scuipături, pumni, picioare şi ochelari la ochi.
L-au dus la Uranus, în subsol.
Chinul de pe lume.
Un an şi opt luni de bătaie şi tortură, de nesomn şi teroare, de lipsă de hrană.
Instalaţii, o masă, un iz insuportabil de alcool.
“Spune ce-ai făcut” – îi striga anchetatorul, în timp ce un altul îl bătea.
Ce să spună?
Ce făcuse, în fond?
Ce ilegalitate făcuse?
A mai şi răspuns, uneori: “Păi, spuneţi voi ce-am făcut!”…

A fost adus la Craiova, la securitate.
Alte şase luni, pentru a fi cercetat că a vrut să plece din ţară.
L-au băgat într-o cameră, l-au dezbrăcat la pielea goală şi l-au percheziţionat, ca şi cum nu ar fi fost tot timpul sub pază.
L-a luat în primire un ţigan, potcovar în Bariera Vâlcii: “Băi, şmechere, nu ai spus nimic! Nu au metodă, bă!”.
“Ce să-i mai spun ăstuia?” – se gândea Iulian Ghiburosu.
Dormeau câte opt inşi într-un pat, 98 de persoane într-o cameră cu o singură fereastră, de circa cinci metri pe opt metri.
Mâncau trei oameni cu o lingură şi dintr-un singur castron.
Datorită tifosului, a venit o comisie de la Bucureşti şi li s-a oferit privilegiul de a primi fiecare lingura şi castronul lui.
Dar se săturase de câte îndurase până atunci.
Îi devenise totul indiferent, numai să scape o dată de chinuri.
S-a dus şi a înşirat braşoave.
Că nu i-a plăcut colectivizarea, comunismul, că a vrut să fugă din ţară.
Unul, parcă cu nume predestinat, căpitanul Minciună, l-a pus să stea într-un picior şi să ridice mâinile.
“Anchetator era unul Fota, care-i general acum” – spune cu amărăciune.
L-au condamnat la 42 de ani de închisoare.
Unuia, Roman, din Dunăreni, îi scoseseră dinţii din gură cu patentul.
I-au mai dat o grămadă de ani în plus la sentinţă pentru că a jignit securitatea când a spus că i-au scos dinţii.

“N-avem ordin, bă, că v-am împuşca şi am scăpa şi noi şi voi!”

La penitenciar, a fost cazat într-o cameră de doi metri pe trei metri şi ceva, 15 condamnaţi la un loc, în iunie-iulie, cu doar o singură ieşire la aer pe zi.
Tot în fiecare zi, bătuţi măr. Motiv exista întotdeauna.
Veneau cu un bec şi căutau fire de praf printre scânduri.
A prins şi ziua când au fost scoşi la muncă.
Dar în bălţile Brăilei: diguri, săpătură de trei metri cubi şi două sute norma pe zi, încărcat şi transportat în pantă la o distanţă de 200 de metri.
Nu vedea colonia ziua.
Când plecau era noapte, când se întorceau, la fel. Câini şi rachete luminoase.
Ţine minte cum, de Paşte, a mâncat varză cu varză.
O dată ajunşi în colonie, treceau în rând pentru o porţie … de bătaie.
Pulane, cozi de lopată şi toate cele.
Cinci inşi băteau la vreo trei mii de deţinuţi.
Era rău dacă erai primul.
După aceea, nu mai aveau aceeaşi vigoare.
Dormeau în nişte saivane de oi, de îi mâncau şobolanii.
“N-avem ordin, bă, că v-am împuşca şi am scăpa şi noi şi voi” – urlau la ei paznicii exasperaţi.
Cei care nu mai rezistau şi treceau în lumea celor drepţi erau aruncaţi în nişte nisipuri din apropiere, în gropi comune, după ce erau înţepaţi în inimă cu o sârmă, pentru a se convinge că erau morţi cu adevărat.
O bucată de carne au văzut abia după ce au luat caii de la ţărani, la colectivizare.
Comuniştii aveau gusturi fine, nu consumau asemenea produse.
Pentru deţinuţi, însă, a fost o adevărată delicatesă…

Nu se aştepta să vadă pom fără om agăţat în el

A scăpat cu decretul din 1964.
S-a angajat la un trust de construcţii şi a tot umblat prin ţară.
Devenise şi şef de formaţie.
O trupă de 84 de zugravi-artişti, foşti deţinuţi, “de-ai noştri”.

La pensie a ieşit în 1990.
Cu un an înainte, în decembrie, se aştepta că nu o să vadă pom fără un om agăţat în el.
Nu a fost aşa.
Poate că dacă se proceda cum au făcut comuniştii când au venit la putere, era mai bine acum – mărturiseşte, trist, Iulian Ghiburosu.
Cine ştie?…
Nu se împacă cu o singură idee.
A văzut ţigan ocrotindu-şi apropiaţii de aceeaşi naţie, a văzut ungur tot la fel.
Nu înţelege şi n-a înţeles niciodată de ce românii au putut să facă atât rău tot românilor…

P.S. Iulian Ghiburosu, între timp, a plecat spre o lume, poate, mai bună. Povestea lui a rămas…