În urmă cu 27 de ani, în ziua de 16 decembrie 1989, la Timişoara s-a strigat pentru prima dată ,,Libertate” și ,,Jos comunismul”. Pe 17 decembrie s-au înregistrat primele victime ale represiunii, în mai puţin de două săptămâni întreaga structură a sistemului comunist se va prăbuşi, iar cuplul Ceauşescu va fi executat. După 27 de ani, procurorii vorbesc deschis despre o lovitură de stat și declară că „pentru păstrarea puterii, noua conducere politică și militară instaurată pe 22 decembrie a determinat uciderea și rănirea prin împușcare a mii de români”.
16 decembrie 1989. Pe străzile din Timişoara câteva zeci de manifestanţi îndemnau trecătorii să li se alăture. Erau enoriaşii şi simpatizanţii pastorului reformat Laszlo Tokes care se opuneau evacuării acestuia din casa parohială. Pierderea parohiei era modul prin care autorităţile comuniste îl pedepseau pe Laszlo Tokes pentru că vorbea împotriva regimului Ceauşescu.
„Datorită faptului că a activat cu succes şi a atras şi tineretul în Biserica Reformată din Timişoara şi a început să critice politica Partidului vis-a-vis de desfiinţarea satelor mici, Securitatea şi-a dat seama că ar fi bine să fie îndepărtat din Timişoara în judeţul Sălaj, într-un sătuc uitat de lume”, a explicat avocatul lui Laszlo Tokes, Elod Kincses.
Protestul timişorenilor în favoarea lui Laszlo Tokes a devenit scânteia care a declanşat Revoluţia. Oameni de toate confesiunile şi etniile au început să strige „Jos Ceauşescu” şi „Jos comunismul”. Soldaţii şi miliţienii îi bat pe protestatari şi arestează mai mult de 200.
Timişoara, singură în faţa represiunii
În ciuda brutalităţii autorităţilor, pe 17 decembrie, timişorenii ies în număr şi mai mare pe străzi. Armata, Securitatea şi Miliţia deschid focul împotriva protestatarilor. Zeci de oameni sunt ucişi şi sute sunt răniţi.
Pe 18 decembrie, România Socialistă îşi închide graniţele, iar Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran – o vizită planificată cu mult timp înainte. Resposabili rămân soţia sa, Elena Ceauşescu, prim-viceprim-ministru şi Manea Manescu, un fidel oficial comunist. La Timișoara mor alți români.
Îngrijorarea, dar şi sentimentul că dictatura se va prăbuşi ca peste tot în Est, îi determină pe muncitorii timişoreni să intre la 19 decembrie în grevă generală. Generalul Guşă este nevoit să declare că Armata nu va trage în popor.
Primul oraş liber de comunism
A doua zi, 20 decembrie, în faţa şuvoiului de manifestanţi, militarii se retrag în cazărmi. Timişoara devine primul oraş liber de comunism din Romania. Timișorenii cer demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului, eliberarea deţinuţilor politici, pedepsirea celor vinovaţi de uciderea a zeci de protestatari şi alegeri libere.
Seara, întors de la Teheran, Nicolae Ceauşescu ordonă un nou val de represiune. La Timişoara sunt trimişi inclusiv muncitori din sudul ţării înarmaţi cu bâte. Dar ajunşi în oraş, pe 21 decembrie, aceştia fie fraternizează cu timişorenii, fie se întorc acasă pe cont propriu.
Adunarea populară se transformă în revoltă populară
În ciuda riscurilor, revoluţia se extinde la Arad, Sibiu, Târgu Mureş şi Braşov. În Bucuresti, rupt de realitate, dar şi prost sfătuit, Nicolae Ceauşescu cere să vorbească în faţa unei mari adunări a oamenilor muncii.
„Adresez mulţumiri organizatorilor acestei mare adunări”, își începe Nicolae Ceaușescu discursul înainte să fie acoperit de urletele oamenilor.
Oprirea transmisiunii TVR dă de înţeles tuturor că revolta a izbucnit şi la Bucureşti. Străzile din centrul oraşului sunt inundate de cei care se pleacă de la mitingul oficial, dar şi de cei care rămân sau se adună contra regimului.
Manifestanţii se strâng în Piața Universității şi rezistă cu ajutorul unei baricade în dreptul hotelului Intercontinental, hotel unde se aflau jurnalişti străini. Odată cu lăsarea întunericului, în jur de cinci după-amiază, se dezlănţuie represiunea. Mor oameni împuşcaţi pe caldarâm, câteva zeci sunt răniţi şi sute de protestari sunt arestaţi şi bătuţi crunt. Baricada de la Inter rezistă totuşi până târziu în noapte, iar autorităţile încearcă să şteargă urmele măcelului spălând carosabilul şi trotuarele.
În zorii zilei de 22 decembrie, regimul comunist pierduse însă orice şansă. Bucureşteni din toate colţurile oraşului se indreapta spre Comitetul Central al Partidului Comunist din Piaţa Palatului.
22 Decembrie 1989, victoria Revoluţiei Române
Speriat, Nicolae Ceauşescu aruncă vina uciderii zecilor de protestatari pe umerii ministrului apărării, Vasile Milea, care, potrivit unui comunicat oficial reluat obsesiv la radio şi tv, s-ar fi sinucis.
Când manifestanţii încep să forţeze uşile Comitetului Central cuplul Ceauşescu şi câţiva apropiati fug cu elicopterul. România începea să redevină o ţară liberă.
Sursa: DIGI24.ro
„Când manifestanţii încep să forţeze uşile Comitetului Central cuplul Ceauşescu şi câţiva apropiati fug cu elicopterul. România începea să redevină o ţară liberă.”
Da, liber la furat, vandalizat pentru clasa „politica”.
Ce Revolutie? Lovitura de stat orchiestrata de afara cu nea Nelu in rol principal.
adevărat
După cum se spunea în Proclamația de la Timișoara: „A fost o revoluție autentică, nu o lovitură de stat”
https://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/11/proclamatia-de-la-timisoara-a-fost-o-revolutie-facuta-de-popor-si-numai-de-el-fara-amestecul-activistilor-si-securistilor-a-fost-o-revolutie-autentica-si-nu-o-lovitura-de-stat/
Nea Nelu nu a orchestrat nimic, doar a umplut vidul de putere rămas după fuga lui Ceaușescu.
Clasa politică de azi e aia pe care înșiși românii au ales-o, în deplină libertate. Fiecare popor are conducătorii pe care îi merită.
Ma simt obligat sa intervin. Toti cei care mai sustineti ca a fost o lovitura de stat cititi va rog aceasta analiza: REVOLUȚIE SAU LOVITURĂ DE STAT?
Secretele zilei de 22 decembrie 1989.
Încă din anul 1990, pe măsură ce vechea nomenclatură de partid și securitatea își reconfigurau și adaptau structura de putere politică și economică, la noile valori ale democrației și economiei de piață, a apărut nevoia acestei structuri de a se proteja în perspectiva acuzării pentru morții și răniții evenimentelor din decembrie 1989. Foarte interesată era și armata, implicată neconstituțional în evenimentele din decembrie 1989. Iar cea mai simplă cale a fost aceea a contestării Revoluției din Decembrie 1989 și a revoluționarilor. Judecata era simplă: nu a fost revoluție (act justificat istoricește, deci „pierderile” de vieți omenești deveneau sancționabile) ci lovitură de stat dată de armată, iar armata nu poate fi acuzată și găsită vinovată pentru executarea unor ordine. A dat socoteală comandantul suprem, Nicolae Ceaușescu, care a fost judecat rapid și executat. Au plătit și câțiva generali și ofițeri pentru masacrele comise. Punct. Dosar închis. Mai întâi anumite publicații stipendiate de foștii securiști, apoi tot felul de jurnaliști cu epoleții aproape la vedere, analiști de duzină corupți sau „istorici” consacrați peste noapte, gen Alex Mihai Stoenescu, au dezlănțuit o adevărată campanie de compromitere și falsificare a unuia dintre cele mai relevante momente din istoria poporului român – victoria, câștigată cu sânge, împotriva celui mai alienant sistem totalitar comunist din Europa, sistemul ceaușist.
Ani de zile, peste culisele evenimentelor din decembrie 1989 guvernanții au așternut o pătură de tăcere. Generalul Dan Voinea, cel care a instrumentat Dosarul Revoluției, a susținut într-un interviu după pensionarea sa forțată, că cercetările au trenat întrucât generalul Constantin Degeratu, șeful Marelui Stat Major al Armatei pe timpul mandatului lui Emil Constantinescu, a interzis prin ordin tuturor militarilor să se prezinte la parchet sau să dea declarații în dosare. Era clar că se dorea tergiversarea anchetei și prescrierea faptelor și a vinovățiilor.
Abia în ultimul timp, observând agitația stârnită de redeschiderea Dosarului Revoluției, am înțeles și eu ce se ascunde în spatele insistenței – exacerbată agresiv de câteva săptămâni îndeosebi la „Realitatea TV” și unele publicații centrale – cu care se cultivă existența unei lovituri de stat. Se ignoră cu obstinație că o lovitură de stat presupune categoric un grup de complotiști, de regulă militari, cu un program clar, care răstoarnă un monarh, un președinte sau un guvern corupt sau incompetent, dar păstrează intacte modul și relațiile de producție. Comuniste sau capitaliste. Revoluția, o știe orice profesor de economie politică, aduce schimbări calitative profunde în societate, înseamnă schimbarea sistemului, a modului de producție și a relațiilor de producție. Este exact – și nimeni nu poate contesta asta – ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989. Dar să vedem faptele.
Detractorii Revoluției, respectiv susținătorii „loviturii de stat” aduc ca argument principal rolul jucat de generalul Victor Atanasie Stănculescu în evenimentele din ziua de 22 decembrie 1989. Momentul este relevat într-un interviu dat de general lui Ion Cristoiu dar, mai ales, în „caietele” sale de memorii devenite parțial publice după moartea sa. Să punctăm. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, Stănculescu se întoarce cu avionul de la Timișoara, unde participase la reprimarea manifestanților (faptă pentru care este condamnat ulterior la 15 ani de pușcărie și degradat simplu soldat) și se interesează care este atmosfera în București. Generalul Milea, ministrul apărării naționale îl sună și îi cere să vină la Comitetul Central unde se afla Ceaușescu. Ministrul chemase, la ordinul dictatorului, două coloane de blindate, de la Slobozia și Pitești, care urmau să înnăbușe în sânge manifestația de la București. O coloană ajunsese la Șoseaua Mihai Bravu, se apropia de centrul Bucureștiului și făcea prăpăd. Stănculescu afirmă în caietele sale că „Ceaușescu și Milea rămăseseră izolați întrucât activiștii de partid fugeau ca potârnichile iar securitatea nu mai executa ordinele”. Milea, șovăielnic, criticat aspru de dictator, nu mai rezistă presiunii și conștienței că armata, împotriva Constituției, fusese obligată să tragă în popor și, în jurul orei 9,30, urcă la etaj, cere un pistol și se sinucide. O jumătate de oră mai târziu, Stănculescu, după ce și-a pus piciorul în ghips – ciudată inițiativă pentru cineva care „pregătea” o lovitură de stat – încercând să scape de orice implicare, ajunge la CC și primește de la dictator sarcina să preia comanda armatei și să coordoneze acțiunea blindatelor în marș spre București. Generalul urcă la etajul 6 unde se afla Centrul de Comunicații Militare și îi cere comandantului, maiorul Trofan, să asculte numai de ordinele lui. Era ora 10,07, cum este consemnat în carnețelul de note telefonice al comandantului. Apoi dă ordin de oprire a acțiunilor militare și întoarcere a trupelor în cazărmi. La ora 10,25 transmite ordinul să nu fie înarmate gărzile patriotice. Între timp, mulțimea asalta furioasă clădirea CC și situația devenea extrem de periculoasă pentru conducerea PCR, aflată acolo.
Sfătuit de Stănculescu, Ceaușescu pleacă cu elicopterul
Aceste prime măsuri fiind luate, Victor Stănculescu coboară, raportează lui Ceaușescu că a luat măsuri și îl sfătuiește să accepte derularea planului de evacuare a șefului statului, aflat în primejdie. Cu aprobarea lui îi sună pe generalii Neagoie și Rus. Generalul Rus, comandantul aviației i-a trimis două elicoptere cu care urmau să fie evacuați soții Ceaușescu și Emil Bobu. La ora 12,06 Ceaușescu decolează de pe clădirea CC și se îndreaptă spre Snagov. Așadar familia de dictatori fuge din calea mulțimii furioase, nu este înlăturată de nimeni. Potrivit propriei mărturii, Victor Stănculescu ajunge la Ministerul Apărării la ora 13,05 sau 13,07. Acolo îl găsește pe generalul Ilie Ceaușescu, care se considera îndreptățit să preia el funcția de ministru al apărării după moartea lui Milea. După ce îl informează că fratele lui a plecat, Stănculescu ordonă unui ofițer să-l încuie sub pază într-o cameră. La 13,30 emite un ordin prin care Ceaușescu este schimbat din funcția de comandant suprem al armatei și șef al statului. După numai zece minute, la 13,40 Stănculescu este sunat de Ion Iliescu, după ce fusese contactat înainte, tot la telefon, de Sergiu Nicolaescu. Actorul, împreună cu Mihai Bujor, îl adusese de acasă pe Ion Iliescu și se afla la televiziune. Faptul mi-a fost confirmat de însuși Sergiu Nicolaescu, într-un interviu pe care l-a acordat la începutul anilor `90, săptămânalului meu „Unitatea”. Generalul cere celor doi să vină la sediul M.Ap.N. pentru a decide împreună ce trebuie făcut în continuare. Iliescu vine însoțit de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, gen. Nicolaie Militaru, Mihai Montanu și alți câțiva. Aici se aflau convocați și șefii unor structuri de la Justiție și Interne. Stănculescu susține că nu i l-a nominalizat nimeni pe Ion Iliescu, dar s-a gândit la acesta în avionul care îl aducea de la Timișoara, ca la o posibilitate de a reforma sistemul politic în România după modelul lui Gorbaciov. La orele 15,00 cere armatei să ocupe instituțiile strategice din țară, inclusiv consiliile județene. Numai că unele dintre acestea, mai ales cele din județele unde mulțimea ieșise în stradă înainte de fuga dictatorului (Alba este un exemplu), erau deja ocupate de revoluționari. În acest punct acțiunea lui conține elemente și poate fi confundată, speculativ, cu o lovitură de stat. Numai că iată ce declară el însuși: „Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că nu pot să fac ceea ce doream cu armata, pentru că generalii erau speriați, panicați. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulțime să spele rușinea represiunii.(…). Eram pregătit moral și profesional să preiau puterea în țară, să asigur tranziția și liniștirea populației dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toți compromiși, de a acționa. (…) Am aflat că, la sediul Comitetului Central, Verdeț făcea lista guvernului și îi propusese lui Iliescu să fie ministru al culturii. Urmăream să văd cine va învinge. (n.m. Guvernul de 20 de minute gândit de Verdeț și Dăscălescu a fost arestat imediat de revoluționarii din CC, la ordinul lui Sergiu Nicolaescu). Eram sunat în permanență. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puțin periculos. Verdeț și Dăscălescu voiau să repună în funcțiune Marea Adunare Națională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceaușescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară și îl țineam legat într-o unitate militară” . (O corectură: Ceaușescu fusese reținut de niște milițieni, nu de armată, și dus în garnizoana militară de la Târgoviște „pentru protecție”. Abia atunci s-a implicat ministrul și a dat ordinul de reținere).
Această mărturisire sinceră spune totul despre singurătatea absolută a lui Victor Atanasie Stănculescu în acele momente. Decizia sa de îndepărtare a lui Ceaușescu, luată ad-hoc, fără nicio gândire sau plan prestabilit, pendularea între dorința personală de a prelua puterea și incapacitatea de a obține sprijinul armatei sau al populației descalifică orice idee de lovitură de stat venită din partea sa. Orice altă interpretare este speculativă și manipulatorie. Stănculescu a uzat pragmatic de prerogativele funcției de ministru al apărării și l-a îndepărtat pe Ceaușescu, fără să știe prea bine ce să facă mai departe. Iar când strada a trecut imediat de la „Jos Ceaușescu!” la „Jos comunismul!”, „Fără comuniști!” a înțeles rapid că ține în mână un cartof fierbinte, de care trebuie să scape. Știa, din contactele avute înainte de aceste evenimente, că asta încurca foarte tare planurile lui Gorbaciov și că în mulțime acționau și agenți ai altor servicii secrete străine, inclusiv din Vest. Cu toate acestea manifestația reprezenta, asta era clar, voința poporului roman. „Estul și Vestul se puseseră de acord, afirmă Stănculescu în notațiile sale, și lucrau prin oamenii lor de aici”. În interviul acordat lui Ion Cristoiu, generalul a afirmat că la orele 15,00, în data de 22 decembrie 1989, România era sub controlul lui militar. O altă susținere fără acoperire. Eu însumi pot arăta că în județul Alba nu avea nicio putere. La Alba Iulia, prin Platforma-Program aprobată de miile de cetățeni adunați în fața consiliului județean, eu subordonasem Revoluției gărzile patriotice, întrucât pe moment, ținând cont de cele întâmplate la Timișoara, Sibiu, București sau Cluj, nu aveam încredere în armată. Pe la ora 14, după vreo două convorbiri telefonice, i-am cerut comandantului Garnizoanei Alba, maiorul Viorel Bârloiu, să-și mute statul major în secretariatul meu, pentru a putea coordona împreună apărarea județului împotriva presupusei contraofensive a forțelor rămase fidele dictatorului. Ceea ce s-a și întâmplat în mai puțin de jumătate de oră. „Armata e cu noi!” suna minunat pe stradă, dar eu eram foarte atent la ce se întâmplă. Și s-a dovedit că am avut dreptate. Apărusem de nicăieri, deciziile pe care le luam erau imediat sprijinite de București, uneori mi se cerea chiar sfatul, și este posibil ca ofițerii să-și fi imaginat că reprezint Centrul în acel tăvălug uriaș care schimba structural ordinea în sistemul politico-economic din România. Orice ar fi fost, disciplina colaboratorilor mei militari era exemplară. Poate că un rol au jucat și cele cinci gărzi de corp înarmate cu automate, alcătuite din revoluționari, care nu mă părăseau nicio clipă și erau cu ochii pe ofițerii din secretariat și pe cei care intrau la mine.
Predarea puterii lui Ion Iliescu. Decizia execuției dictatorului.
În următoarea jumătate de oră, de la 16,00 la 16,30, afirmă generalul Stănculescu, în biroul său de la M.Ap.N. grupul de civili în frunte cu Ion Iliescu acceptă să preia puterea. Iliescu este declarat succesor politic al lui Nicolae Ceaușescu. Tot atunci s-a decis și soarta soților Ceaușescu. Gelu Voican Voiculescu, afirmă generalul, este cel care a propus lichidarea fizică a acestora, susținut imediat de generalul Militaru și Silviu Brucan. Ultimul aduce și „argumente istorice”: Carol al II-lea al Angliei, țarul Rusiei și regele Franței în timpul Revoluției de la 1789. „Orice revoluție trebuie să ia capul șefului statului!”, a opinat el. După o scurtă șovăială, Ion Iliescu a fost de acord. La 16,30 colonelul Mircea, ofițerul de legătură cu Tratatul de la Varșovia, comunică internațional la telefon că Ministrul Apărării Naționale este Victor Atanasie Stănculescu și armata îl urmează. Ceea ce dorea strada nu a contat atunci. Va conta decisiv în următoarele ore, după discursul lui Ion Iliescu de la balconul Comitetului Central („Ceaușescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului!”), ora 17,45, când lozincile strigate s-au radicalizat („Fără comunism!Jos comunismul!”) și i-au speriat pe cei care pregăteau gorbaciovizarea României. Impostorii care organizau preluarea puterii, cățărați pe umerii revoluționarilor, au descoperit că poporul dorea răsturnarea regimului, nu numai a lui Ceaușescu. Și au decis „potolirea” manifestanților utilizând cunoscuta tehnică marxist-leninistă: stăpânirea prin teamă. Potrivit unei mărturii credibile, Nicolaie Militaru, filo-rus școlit la Moscova, i-a cerut lui Ion Iliescu să fie pus în practică scenariul „teroriștii”, elaborat de KGB, menit să inducă teamă în rândul populației. Este interesant că, deși preluarea puterii de către Ion Iliescu s-a făcut prin grija generalului Stănculescu, la ora 17, când grupul respectiv s-a întors la Comitetul Central,Victor Stănculescu, nu i-a însoțit. Rămăsese la minister sub supravegherea lui Mihai Montanu, decizie luată de proaspătul nou președinte, Ion Iliescu. Încă o dovadă a aberației celor care susțin că a existat o lovitură de stat orchestrată de Victor Stănculescu, în folosul lui Iliescu. L-ar fi scos acesta din joc? În niciun caz! Generalul Iulian Vlad, ultimul șef al securității, a mărturisit că, aflat în sediul CC pentru a se pune în slujba noii puteri, este oprit pe coridorul principal de Nicolaie Militaru, care îi comunică faptul că a fost împuternicit să preia conducerea armatei și a tuturor forțelor militare ale statului: MApN, MAI și Securitatea. Informația este confirmată de generalul Ghiță, comandantul trupelor de securitate, care a precizat că Militaru i-a cerut să i se subordoneze necondiționat. Ministrul Militaru s-a remarcat imediat prin reactivarea în următoarea lună și jumătate a generalilor filo-ruși, cunoscuți și trecuți de Ceaușescu pe linie moartă. Deci lucrurile încep să se lege. Executarea scenariului „teroriștii”, a căzut în sarcina fostului spion KGB, Nicolaie Militaru. De altfel în aceeasi noapte Ion Iliescu a citit la televiziune celebrul Comunicat al CFSN, prin care populația era atenționată asupra existenței „bandelor înarmate de teroriști bine antrenați, instruiți special pentru lupta împotriva maselor populare (…), care trag din orice poziție” și care „sunt îmbrăcați în civil, unii chiar au banderole de revoluționari” etc. Începea haosul. Au fost uciși 1166 oameni iar 3168 au fost răniți. Potrivit parchetului militar, după 22 decembrie au fost reținute 1054 persoane, acuzate de terorism. Au existat și erori dar zeci și zeci dintre aceste persoane au fost surprinse trăgând sau având arme asupra lor, multe legitimații, truse speciale și haine de schimb. Mulți dintre prinși au fost identificați ca făcând parte din Direcția a V-a a Securității Statului, direcția care se ocupa de protecția dictatorului. Ceilalți făceau parte dintr-o rețea ultrasecretă – Rețeaua „R”. Mapele în care se aflau listele cu numele membrilor Rețelei „R” se aflau în mâna generalului Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major al Armatei Române. E de presupus că la aceste mape a avut acces și superiorul lui din acele zile, Nicolaie Militaru. Care le-a și folosit. Misterul persistă și azi…Victor Stănculescu argumentează că, în martie 1990, Nicolaie Militaru, nemulțumit de cursul democratic urmat de România, pregătea cu ajutorul generalilor fideli o lovitură militară prin care să preia puterea. Numai că Petre Roman, prudent, l-a înlocuit din funcția de ministru cu Victor Stănculescu. Acesta a retrimis imediat în rezervă generalii filo-ruși. Atunci când i-a predat cheile, Militaru l-a rugat să nu schimbe planurile găsite în seiful din cabinet și nici comandanții centrelor militare care, în concepția lui, erau viitorii prefecți de județe.
Să rememorăm. Acțiunile de contestare în stradă a regimului începuseră la Timișoara la mijlocul lunii decembrie. Securitatea, dar mai ales armata, au tras în protestatari. Au fost arestați, răniți și uciși oameni. În data de 21 decembrie 1989 au loc ample manifestații împotriva regimului și la București, Cluj, Alba Iulia, Cugir, Sibiu etc. În București blindatele au făcut prăpăd dar manifestanții nu au dat înapoi. Este foarte clar că Ceaușescu a fugit din fața mulțimii adunate în Piața Palatului și nu din fața vreunui grup complotist. După executarea soților Ceaușescu, împușcăturile, cu excepția unora accidentale, au încetat în întreaga țară. O încercare convingătoare – parte a scenariului prestabilit – de a demonstra că „teroriștii” doreau eliberarea lui Ceaușescu. Și argumentul suprem că execuția a fost necesară. Cei mai mulți dintre noi am căzut în această capcană.
Mihai Babițchi
Daca nici aceste cifre si argumente nu v-au convins, atunci inseamna ca nu vreti sa fiti convinsi!