10 ani de la plecarea în Poezie a lui Petre Stoica

În dreptul numelui Petre Stoica, banalitatea unei fișe de dicționar literar probabil că nu ar trece dincolo de enumerarea unor asumări culturale: poet (peste 40 de volume!), traducător, publicist, colecționar de presă, bibliofil, creator de instituții. Și ar mai oferi un amănunt la fel de important mai ales pentru amatorii insațiabili de recorduri mai mult sau mai puțin memorabile: Petre Stoica (n. 15 februarie 1931, Peciu Nou, județul Timiș – d. 21 martie 2009, Jimbolia, județul Timiș) este considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară. Sigur, asta se poate deduce și în clipa în care aflăm că a fost unul dintre întemeietorii „generației 60”, alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, nume care, cu excepția lui Nichita, aproape că nu mai spun nimic publicului iubitor de literatură. În opinia mea însă, Petre Stoica a fost mai mult decât un strălucit poet al generației sale și un dăruit traducător: anii de după Revoluție l-au impus în peisajul mediatic românesc și ca o conștiință civică în publicațiile bucureștene „Fapta” și „Dreptatea literară”. Iar între anii 1994 și 1996, după ce s-a stabilit la Jimbolia, în paginile „Observatorului de Jimbolia”.

Dacă ați citit cu nițică atenție reperele cronologice ale poetului, ați înțeles că exact astăzi, adică în 21 martie, cultura română ar trebui să comemoreze 10 ani de la plecarea lui la cer. Coincidență sau nu — credeți ce doriți — exact de Ziua Internațională a Poeziei.

Sigur, televiziunea publică nu va spune nimic, iar de la cele comerciale nu mai așteaptă nimeni vreun semn de prețuire față de marile valori ale culturii române. Există însă și excepții ale acestei indiferențe, evident nu din sfera jurnalismului. Una dintre ele este recenta apariție editorială a unei duble reeditări Petre Stoica, așezate între aceleași coperți: Amintirile unui fost corector și Însemnările cultivatorului de mărar, jurnale îngrijite de scriitorul Marius Chivu. Care, de altfel, e și autorul unei minunate antologii Petre Stoica, apărute anul trecut.

Deci, după ce a cunoscut gloria literară, alături de Nichita Stănescu și colegii de generație, în anul 1994, Petre Stoica a părăsit Bucureștiul pentru a se stabili la Jimbolia. Aici, acolo, a așezat bazele unei fundații româno-germane și a înființat un muzeu unic în România — Muzeul Presei „Sever Bocu”, inaugurat în 2007. Ajutat de primarul de atunci al orașului, Kaba Gabor. Cu puțin înainte, a aflat că era măcinat de o boală fără milă și că, în conformitate cu pesimismul medical, ar mai fi trăit câteva luni. Nu se făcea însă așa ceva. Trebuia să vadă gata muzeul. Drept pentru care așa s-a și întâmplat.

Apoi, la doi ani după plecarea sa, Fundația Pax 21, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, a început să acorde un premiu cu numele său. Juriul, prezidat de criticul Cornel Ungureanu, a atribuit acest premiu unor mari nume ale culturii române, nu numai scriitori: Șerban Foarță, Dorin Tudoran, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, Ion Barbu, Nora Iuga.

Laureatul anului trecut a fost minunatul poet și tălmaci al literaturii române în limba sârbă, Adam Puslojić , prezent, în sâmbăta care a trecut, la omagierea poetului de către Primăria orașului Jimbolia. Când a vorbit nu doar despre legendara prietenie cu Petre Stoica, Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Anghel Dumbrăveanu, ci, mai ales, despre Poezia Română al cărei slujitor devotat continuă să fie Petre Stoica și acum, la 10 ani după.