Începând cam de prin clasa a V-a, atunci când, de la țară am ajuns în orașul muncitoresc Reșița, am resimțit ziua de 1 Mai ca pe o povară. Cineva a venit la școală și ne-a întrebat ce vrem să fim, toboșari sau trompetiști. Am răspuns fără ezitare, toboșar, căci ritmul m-a atras dintotdeauna. Dar asta este o altă poveste, pe care destinul meu nu a scris-o niciodată. În schimb, pe toboșari ne-au adunat „sus”, în oraș, pe trompeți în altă parte, și am început să repetăm la nesfârșit, câteva măsuri. La început mi-a plăcut, apoi totul a devenit un chin, căci erau aceleași măsuri, aceleași mișcări, repetate, în formație de marș, iar și iar. În cele din urmă am început să repetăm cu „trompeții”. Ei erau în spatele nostru, iar noi mărșăluiam în fața lor, făceam întoarceri, opriri la comandă etc. De 1 Mai am defilat în fața tribunelor pline cu „oameni importanți”, simțeam un pic de mândrie, în clipele acelea, dar, pe măsură ce creșteam, cravata de pionier mi se părea o povară, iar toba în care băteam și mai și.
Apoi am devenit utecist și am crezut că am scăpat. Da´ de unde. Manifestațiile de 1 Mai și de 23 August au continuat ani în șir, căpătând parcă amploare și fanatism. Îmi amintesc că, mare fiind, am văzut undeva, la una dintre televiziunile prietene, mici toboșari din Hitlerjungend, mărșăluind și bătând în tobe. Am avut atunci revelația faptului că, în întreaga mea copilărie participasem, fără voia mea, ca într-un joc, la o propagandă deșănțată, cea comunistă, care nu se deosebea cu nimic de cea nazistă, ba s-a dovedit a fi mult mai longevivă în istorie și cu mult mai distructivă, în timp.
Adevărul este că „marile” sărbători comuniste au avut la bază „ceva” tradițional. Noul regim vroia să dea astfel o replică sărbătorilor religioase „înapoiate”.
Puțini mai știu azi că 1 Mai muncitoresc a fost sărbătorit pentru prima oară la Chicago, în 1889, de către muncitorii care revendicau diferite drepturi, printre care și zile libere. Dar de ce 1 mai (care apoi a fost declarată Sărbătoare Internațională a Muncii)? Deoarece noii cetățeni ai Americii veneau cu obiceiurile și credințele din Europa. În întreaga Europă, de 1 mai aveau loc mari manifestări ritualice de tip agrar, pentru a celebra venirea Noului An Agricol.
La noi, această sărbătoare poartă numele de Armindeni, zeu al vegetației și protector, în egală măsură, al vitelor, al cailor, al tuturor semănăturilor, al livezilor și al viilor, în egală măsură. La stâlpii caselor se puneau ramuri înverzite, menite să aducă belșugul. Aceste ramuri funcționau și ca protecție împotriva Răului, dovadă faptul că astfel de crengi erau legate de vârful unei prăjini, care era înfiptă în mijlocul curților, al satului chiar, la stâne ori la țarini, la câmpurile înverzite ale sătenilor.
De Armindeni se mânca miel și se bea vin. Acesta era amestecat cu pelin (plantă magică), pentru a alunga bolile și răul din viața oamenilor. Acum se schimba ultima oară vinul nou, după care se punea la păstrare cel pentru învechit. Oamenii se adunau pe câmp și se ospătau. Unii mergeau la mesele celorlalți, beau și mâncau din vinul și bucatele celorlalți. Era o împărtășire și, în același timp, o împărtășanie. Sentimentul de solidaritate era deosebit de pregnant.
Practicile rituale din Banat și Ardeal consemnează obiceiul în variate chipuri: astfel, în unele locuri se punea ceva înverzit la porți, în altele creangă de rug și răchită mică la uși, ferestre, la vite, la puț. Se puneau flori de cireș, măr, păr la poartă. În alte locuri flăcăii așezau, la casele cu fete mari, un trunchi de copac, curățat de crengi. Pomul era împodobit cu panglici. Era pus noaptea, iar atunci când veneau flăcăii toți, însoțiți de „muzicanți”, părinții fetei care a primit pomul pregăteau prăjituri și băutură.
Așadar, ritualuri, practici magice de dragoste, rituri apotropaice. Noi le-am pierdut complet semnificația și le ignorăm importanța, alegându-ne cu o zi liberă în plus, în care ne vom întări, odată mai mult, statutul de consumatori de frunte.
