În Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, comuna din sud-vestul Transilvaniei pe teritoriul căreia se găsesc cele mai importante cetăţi ale dacilor – Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe… –, s-a spânzurat de balconul casei părinteşti, cu tricolorul în jurul gâtului, de Ziua Naţională, la 33 de ani, Rareş Demian, o reîntruchipare simbolică a marelui rege Decebal.
Nici unul dintre cei care l-am cunoscut de când s-a născut pe blândul şi cumintele Rareş cel blond (şi dacii erau blonzi!) nu găseşte nici o explicaţie raţională, nici o motivaţie concretă plauzibilă. Rareş Demian era de câţiva ani, de vreo şase ani, preşedinte al Asociaţiei Valea Dacilor. La fel ca în Italia, Franţa sau Marea Britanie, asociaţia producea reconstituiri minunate ale anticei lumi a dacilor, înaintaşii noştri. Cu dificultăţi, cu poticneli, memoria oamenilor şi a locurilor era păstrată vie an după an.
În seara de dinaintea nenorocirii, Rareş şi soţia sa fuseseră pe dealul Ludeştilor, la Bârnea, s-o viziteze pe bunica soţiei. Seara s-a petrecut în calm şi bună înţelegere. Cu câteva zile înainte, mai mulţi prieteni care constituiseră Asociaţia Valea Dacilor (Frăţia Lupilor) se reuniseră şi făcuseră planuri, optimişti şi încrezători. Nefericitul tată al lui Rareş, Petrişor Demian, el însuşi fascinat de istoria dacilor şi a romanilor din regiune, fidel propagator al memoriei lor, interpretând bine informat rolul de ghid în munţii dacici, nu înţelege ce i s-a putut întâmpla băiatului său. Ce putem înţelege noi, rudele şi prietenii?
Treizeci şi trei de ani cristici, tricolorul, Ziua Naţională a României – prea multe elemente care duc, vrând-nevrând, la o sinucidere simbolică. Ce a vrut să ne spună Rareş cu gestul său ultim, cu ştreangul tricolor în jurul gâtului? Decebal, măreţul rege dac, s-a sinucis şi el în faţa inevitabilei ocupaţii imperiale romane. Coincidenţă, asemănare, mesaj? Dacii au avut o relaţie specială, neobişnuită cu moartea. Nu se temeau de moarte.
Înainte de reinventarea dacilor, Rareş Demian şi prietenii săi, cu sprijinul prof.dr. Dorel Săndesc, de la Timişoara, el însuşi originar din Orăştioara de Sus, reanimaseră tradiţii folclorice de pe Valea Grădiştei. În primul rând căluşarii, într-un spectacol cu care au ajuns până la Roma, capitala fostului imperiu, ca o întoarcere spre începuturi.
În reconstituirile lor istorice, tinerii hunedoreni nu l-au reîntrupat niciodată pe Decebal. Era prea mult, respectul absolut pe care i-l purtau i-a oprit. Au reînviat mulţi tarabostes, preoţi, magi, triburi, cu modestie, cu reverenţă şi cu deplină bună creştere faţă de marii lor înaintaşi. Straniu e faptul că în ultimii ani Rareş îl evoca din ce în ce mai des pe Zamolxis, misteriosul zeu al dacilor. Rareş Demian, prin moartea lui violentă şi de neînţeles, a plecat spre cerurile Daciei eterne, care sunt şi vor rămâne tot acolo, deasupra Munţilor Orăştiei.
Dacă e să încerc să mă fac traducătorul, improvizat oricum, al lui Rareş Demian, moartea violentă a acestui tânăr admirabil ar trebui să le închidă gura detestabilelor slugi ale curentului principal, practicanţi obedienţi ai corectitudinii politice care, foarte aliniat, dezvoltă teorii penibile despre dacopaţi. Cine uită nu merită (N. Iorga). Nu suntem bolnavi de trecutul nostru, suntem sănătoşi numai împreună cu el.