Constantin Vică este lector la Facultatea de Filosofie din București și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti, cu o teză de filosofie practică în domeniul internetului şi al tehnologiei web. Activitatea sa s-a concentrat asupra aspectelor etice ale proprietăţii intelectuale, eticii şi politicii noilor tehnologii, diverselor problematici de etică aplicată, precum şi dezvoltării noilor media în contextul comunicării interculturale. Este autorul a două cărți de poezie.
Robert Șerban: Alvin Toffler își imagina omul viitorului ca având un trup mic, atrofiat, datorat sedentarismului, dar un cap mare-mare, „grație” lucrului la computer. Tu cum îți imaginezi ca va arăta omul peste 1000 de ani?
Constantin Vică: Cred că vom rămâne doar cu imaginația, pentru că în acest mileniu sunt șanse foarte mari ca specia noastră să dispară. Planeta aceasta ne ține cu greu, și noi contribuim activ la sabotarea existenței pe Pământ. Distrugem ecosisteme și credem că natura e doar un instrument. Un alt scenariu care implică riscul existențial, al dispariției noastre, este cel în care Inteligențele Artificiale preiau puterea, și oamenii devin, vorba glumei cu matematicienii, în plus. Deja vedem, iar acesta nu e doar un scenariu de viitor, oameni care se ameliorează bio-tehnologic, se cyborgizează prin implanturi sau extensii electronice, într-un cuvânt, se post-umanizează. Cât de curând interfețele om-computer vor fi produse de piață, exoscheletul va fi purtat de oricine, copiii se vor edita genetic înainte de a-i „publica” pe lume. Acesta este destinul omului: să se facă. Până când, destul de probabil, se va desface până la neființă.
R.Ș.: Este computerul mai mult decât un instrument? Trebuie ca el să fie mai mult decât asta?
C.V.: Da, computerul este modul în care omenirea dă seama de propria-i finitudine încercând să o depășească. El este filosofia minții și acțiunii umane în operă, pusă în fapt, în act, așa cum ne-am priceput, de la informaticieni, ingineri, lingviști, statisticieni, la psihologi și filosofi. Că le folosim și-n viața de zi cu zi este doar o întâmplare, ceva contingent. Modelul abstract al unei mașini universale, care, totuși, nu poate da seama de ea însăși, a fost încercarea noastră, începută încă din zorii primelor automate, visate de Aristotel și ironizate de Descartes, de a înțelege „computația” fundamentală a naturii și cum aceasta a dat naștere, prin creșterea complexității, conștiinței. Computerul, ca instrument al activității cotidiene, este banal. Dar, ca obiect al gândirii care, astfel, se gândește pe sine (deocamdată cu un succes moderat), este o revoluție. Nu faptul că acum, prin computere, noii cârmaci, kybernetes, conduc lumea cu o voință algoritmică demnă de cauze mai bune, ci posibilitatea de a descoperi cine suntem noi, mașinăriile biologice cu cogniție superioară, și care e natura universului nostru este ceea ce trebuie urmărit.
R.Ș.: La finalul Forumului Economic Mondial ce a avut loc, recent, la Davos, Eric Schmidt, președintele executiv al Google, a afirmat că internetul va dispărea. Vor apărea, în schimb, spunea el, încăperile dinamice, unde omul poate interacționa inteligent, nu doar… mecanic, cu lucrurile de acolo. Să îl credem, să nu? Ce se mai aude dinspre zona asta?
C.V.: Internetul, ca rețea de rețele, nu are cum să dispară lăsând loc doar Realității Virtuale. Fără această infrastructură — de la cabluri și routere, la servere și protocoale — nimic nu ar fi posibil pe straturile superioare — cum sunt world wide web-ul, aplicațiile de mobil, jocurile online sau protocolul BitTorrent. Schimdt, ca orice exponent al tehno-optimismului și salvaționismului digital, e profetul unei lumi în și din care compania Google (și nu numai) va scoate profit. O lume în care, precum cei din mitul peșterii platoniciene, vom fi prinși de picioare și de grumaz, obligați să privim doar înainte. O lume a umbrelor strălucitoare, în care informația capătă reprezentarea cea mai intuitivă și lasă iluzia înțelegerii. Inteligența ambientală și guvernarea algoritmică, realitatea augmentată și virtuală participă împreună la o nouă luare în posesie. De data aceasta nu mai sunt teritoriile de peste mări, ci oamenii, toți cei care, din utilizatori, au devenit marfă. Imersiunea în lumi virtuale și automatizarea deciziilor și muncii prin învățare statistică (căci, deocamdată, Inteligența Artificială nu e mai mult de-atât) par a forma textura noii lumi, cea visată de giganții digitali, state și alte entități deopotrivă. Clasa post-muncitoare a ajuns în paradisul artificial — ce poate fi mai frumos?
R.Ș.: Citesc destul de des despre „sfârșitul filosofiei”. Cât de serioasă este această sintagmă, din perspectiva ta, de universitar la Filosofie?
C.V.: Această sintagmă a „furat” mințile oamenilor care chiar credeau că după căderea comunismului în Europa de Est și URSS vom trăi uni- sau post-ideologic, suspendați în timpul unui liberalism al societății deschise. Mie, dimpotrivă, îmi pare că ritmul istoriei se întețește, în sensul unor lupte (care nu mai sunt ale emancipării, ci ale unor noi sau renăscute forme de dominație și opresiune), clivaje și „blocalizări” sociale și culturale. Asistăm la o mișcare centrifugă care angrenează, tot în termeni hegelieni, „spectacolul schimbărilor și întâmplărilor” lumii, iar internetul și social media sunt aici să accelereze fracturile. Dincolo de spectacol nu e nimic, iar căutarea providenței se face acum pe Facebook.
R.Ș.: Corectitudinea politică a separat lumea în două tabere: cea care consideră că acest fenomen este o „religie” marxistă, care ne va distruge civilizația, și cea care consideră că ea este un pas firesc și hotărât în civilizație. Cert e că în numele corectitudinii politice s-a ajuns să se ceară și să se și accepte lucruri cel puțin stranii. Scoatem Baltagul, cu tot cu Vitoria Lipan a lui, din manuale, fiindcă nu-i corect politic, sau îl mai… ascuțim nițel?
C.V.: Îl ascuțim și-l punem să taie desișul răspunsurilor gata primite. Corectitudinea politică are câteva justificări greu de respins: e nevoie de recunoașterea Celuilalt în autenticitatea biografiei sale pentru a ne recunoaște pe noi și e nevoie de respectul pentru persoane pentru a da condițiile de posibilitate unei lumi morale. Dar, în același timp, politicile care se nasc în numele ei trebuie să fie supuse unor dezbateri critice. E o discuție a cazurilor particulare, cred, și nu una care să poată fi făcută în sensul universalizării unor norme. Universală trebuie să fie grija și atenția pentru Ceilalți, mai ales față de cei vulnerabili sau marginalizați, să fie recunoașterea lor ca egali, ca scopuri întrupate, dar particulară este fiecare situație când discursul se normează. Zic să nu scoatem Baltagul din manuale, mai bine scoatem manualele cu totul.
R.Ș.: Te joci pe computer?
C.V.: Mă joc rar și prefer consolele Playstation sau Wii. De curând mi-a revenit pofta pentru jocurile „cu bătaie”, cum ar fiStreet Fighter, Injustice sau Mortal Kombat, dar și pentru cele „cu mașini”, de genul Rocket League. Poate e o regresie, poate o regenerare. Călătoresc uneori nostalgic către jocurile anilor ’80 și ’90, cu grafica aceea în care fiecare pixel avea în el viață. Aș rejuca GTA Vice City. Mai joc uneori pe tabletă sau mobil, provocat de colegi și, de obicei, pierd. M-am apucat de EVE Online, de la întrebarea ta.
R.Ș.: Ești scriitor la bază. Care e cea mai ciudată întâmplare a ta legată de lumea computerelor și a internetului?
C.V.: Cea mai ciudată întâmplare a fost când am visat Wikipedia.
R.Ș.: Dacă ai avea un copil, ce e atât de fascinat de computer, încât riscă să îl… vrăjească definitiv și să-l fure realității, care ar fi decalogul pe care tu, ca părinte responsabil și ca om care știe foarte bine ce e cu „scula” asta, i l-ai transmite fiului tău.
C.V.: 1. 0 și 1 sunt Dumnezeul acestui computer și nimic în afara lor nu există (cel puțin până îți cumpără tati unul nou, cuantic).
- Să nu te minunezi în fața proiecțiilor virtuale, căci nimic din ele nu este așa, chiar dacă experiența ta poate fi una reală.
- Să nu râzi de linia de comandă și de liniile de cod, căci acolo este puterea pe care n-o ai (încă — doar n-o să ajungi la clasa de filologie).
- Amintește-ți de ziua de odihnă, joacă-te acum, că duminică nu vei avea voie.
- Cinstește pe Alan Turing și Ada Lovelace, că fără ei te jucai tot cu mama și cu tatăl tău sau cu alții copii prin fața blocului.
- Să nu ucizi NPC! (Non-player character/personaj non-jucător, figurant — asta dacă citește și altcineva poruncile, vreun imigrant digital)
- Să nu trimiți nuduri sau orice imagini și snapchaturi dubioase cu tine, care pot fi răspândite online.
- Să nu lași nimic necriptat și să nu fii pirat fără VPN.
- Să nu dai tag aiurea oamenilor online, să nu comentezi emoțional, să nu faci meme proaste.
- Dorește-ți ca aproapele tău să mai fie om.
