Printr-un nedrept destin, doctoratul a devenit în România cea mai jinduită curvă de companie a lumii „bune” din România. Hoți patentați, cercopiteci cu papion de gorile și cu scobitoarea în bot, băloși și gângavi au devenit doctori fără să fi trecut cu exprimarea de mezozoic și cu ortografia, de clasa a cincea. Ne-am pierdut orice răbdare, am protestat, am spumegat, am strigat, dar, în cele din urmă, s-a întâmplat cel mai rău lucru cu putință: ne-am pierdut încrederea în această instituție fundamentală a vieții academice.

Da, ne-am pierdut încrederea fiindcă, finalmente, s-a produs ceea ce era firesc să se întâmple: doctoratul a fost discreditat și a ajuns să fie obiectul ironiei și al batjocurii unanime. De fapt, de la Gicu din Las Fierbinți până la spilcuitul de multinațională, toți sunt ferm convinși că un doctorat nu e cine știe ce. De fapt, că nu e altceva decât un plagiat mai mult sau mai puțin evident.

Și cum să nu crezi că totul e plagiat în munca intelectuală câtă vreme tu însuți ești părinte care a șutit sau șutește senin de pe internet diverse „proiecte” pentru așa-zisele „proiecte” ale odraslei. Sau elev/student care predă la seminar, la licență sau masterat, cu seninătate, hectare de texte luate din același loc.

Da, lumea din afara universității, este clar, nu știe ce înseamnă un doctorat. De fapt, știe tot mai puțin ce înseamnă cercetare în sensul cel mai puțin pretențios. Cum ar fi o banală lucrare de examen. Aud diverse persoane – de altfel onorabile și oneste intelectual – care cred că, în realitate, toți se inspiră din cărțile altora și, ca atare, tot plagiat se cheamă. E greu să le explici că plagiatul înseamnă nu folosirea cuvintelor și sau a ideilor altora, ci folosirea cuvintelor și sau a ideilor altora fără să indici sursa. Unii cred că parafrazarea unor idei fără indicarea sursei nu necesită note de subsol. Ca și cum doar după ghilimele trebuie să citezi.

La fel, unul dintre lucrurile mereu repetate se referă la originalitatea lucrării de doctorat. Conceptul de originalitate este mai complex decât simpla referință la noutate absolută. În domeniul umanist, o lucrare de doctorat demonstrează, mai întâi, o cunoaștere aprofundată a domeniului, iar originalitatea reiese din felul în care sunt reasamblate informații din alte cărți, din modul de interpretare, adică din înțelegere și reflecție tihnită, din ipoteze și din felul în care sunt argumentate concluziile. Nu neapărat noi înțelesuri, ci noi fațete puse în lumină, dar, obligatoriu, numai după ce ai parcurs aproape tot ce s-a scris important despre temă.

În fine, acum câteva seri, am văzut la o emisiune TV cum jurnaliști bine informați strâmbau din nas la cifra de mii de doctorate din România. Distinșii bărbați de presă nu știu că „sistemul Bologna” a modificat total vechiul parcurs academic. Accesul la studii universitare s-a simplificat la maximum (maschează șomajul!) și a devenit o politică de stat în Europa. Ciclul complet universitar este trei ani, masterat, doctorat, postdoctorat. Doctoratul nu mai e ce a fost acum 10 de ani sau în comunism. E o etapă mult simplificată față de ce a fost și, poate, mai permisiv.

Dar, în niciun caz, nu e furt sau o aluniță falsă pusă la frizerie!